Kill me Please este o comedie foarte neagră (mai e şi filmată în alb-negru) şi un tour de force regizoral demn de atenţie. Este genul acela de film în care dincolo de chestiile care se întâmplă (nişte sinucigaşi de cinci stele sunt cazaţi într-o clinică specializată din Elveţia dar… surpriză! În locul suicidului asistat medical se trezesc lichidaţi brutal armat și deloc conform dorinţelor lor) există o meditaţie deosebit de percutantă despre punctele terminus ale capitalismului, consumerismului şi individualismului libertarian. Olias Branco, regizor-scenarist belgian are toate motivele să fie mândru de filmul său şi VICE nu a avut niciun dubiu:Kill me Please este unul din epicentrele TIFF-ului. Am pus-o deci de-un interviu. La care el a ajuns cu 40 de minute întârziere. S-a plimbat şi ulterior rătăcit prin Cluj. Avem deci fix 20 de minute între momentul în care pornesc reportofonul şi momentul în care trebuie să plecăm spre locul unde sunt hrăniţi invitaţii străini ai TIFF-ului. Le-am promis şi lui şi guest departmentului că îl voi depozita fix în faţa restaurantului.
Olias Branco
VICE: Kill Me Please este un film deloc facil, ba chiar dificil, cu un umor negru şi teme grele. Mai este şi destul de abstract. Care au fost reacţiile la prima proiecţie?
Olias Barco: Prima oară când am proiectat Kill Me Please într-o sală de cinema a fost la Festivalul de Film din Namur. Erau 500 de oameni în sală şi am avut o “primire” execelentă. Ca atunci când joci fotbal pe teren propriu. Evident au ajutat şi actorii Poelvoorde şi Bouli Lanners, care sunt staruri. Şi am mai şi fimat tot într-un castel de lângă Namur. Spectatorii s-au exataziat şi au făcut ca nişte greemlini. Mă simţeam ca la un concert de rock. După care am mers cu filmul la Liege şi la Bruxellles. 500 şi 700 de spectatori. Era deja ca un turneu de rock. M-au felcitat pentru actori, pentru personaje, le-a plăcut stilul vizual, au râs, le-a plăcut umorul.
Umorul belgian este ceva foarte deosebit. Foarte negru, lipsit de inhibiţii, sec. Merge de minune când e aplicat unor chestiuni serioase, dramatice.
Da, şi uite, apropos de umor producătorul meu este Guillaume Malandrin, care a făcut şi Panique au village (aka A Town Called Panic). Suntem puţini în cinema-ul belgian şi facem filme foarte… artizanale. Mici. Cum se fac în Italia. În Franţa situaţia este foarte diferită, există mulţi bani şi mulţi producători.
Îmi fac filmele cu aproape nimic. Actorii vin să joace dar nu la contract, ci ca nişte muzicieni. Facem jam-session-uri, ca în free-jazz, cu improvizaţii.
Cât de multă improvizaţie?
Cam jumătate din dialoguri sunt improvizate. Dar nu am făcut asta tot timpul. Secvenţele cu Saul Rubinek au fost jucate după dialogurile pe care le scrisesem. Rubinek e actor de Oscar, a jucat şi în Unforgiven şi înTrue Romance şi în Wall Street şi a vrut să joace după dialoguri. Poelvoorde a venit la nouă fără cinci într-un costum de-al lui cu o sticluţă de rom în buzunar şi la fix au început să improvizeze, şi el şi Aurélien Recoing.
De la un punct încolo devine destul de clar că setting-ul din clinica de eutanasie nu este decât un pretext pentru nişte observaţii despre manierele şi methnele vestice. Totuşi, cât de mult te-ai documentat despre Dignitas, organizaţia de caritate elveţiană care practică “suicidul asistat”?
Ştiam de existenţa lor şi de modul de operare. De fapt sunt conduşi de un avocat, Minelli. Şi nu sunt o clinică. Nu fac decât să frunizeze unor pacienţi-clienţi otrava. Restul nu îi priveşte. Nu îi interrsează dacă te sinucizi în hotel sau în maşina ta sau pe malul unui lac. Ce fac ei este un serviciu contra-cost. Şi cum voiam să fac un film despre consumerism şi despre modul în care am fost dresaţi să cumpăram şi să vrem să cumpărăm din ce în ce mai mult, m-am gândit de ce nu? Ce-ar fi să fac un film despre europeni care îşi cumpără propria moarte ca şi când ar lua mobilier dintr-un catalog Ikea sau ar plăti pentru bilete la un spa. Nu este un film despre moarte ci despre nişte oameni nebuni care vor să cumpere un serviciu. Pentru că ei vor să moară conform unei oferte deja existente şi unor termeni contractuali care sunt convinşi că îi favorizează. Eutanasia este un subiect dificil şi abstract. Dar oamenii debili care vor să se sinucidă au nevoie de o abordare consumeristă până şi pentru aşa ceva, asta este o idee cu care mi-a făcut plăcere să mă joc.
Totul se poate reduce la modul în care capitalismul consumerist reuşeşte să scoată bani chiar şi din moartea cetăţeanului consumator. La un moment dat patronul clinicii din film are un discurs teribil de cinic despre cât pierde societatea, în termeni de bani şi consum cu fiecare sinucigaş. Bănuiesc că este bazat pe un studiu real?
Da, canadienii chiar au făcut studiul şi au ajuns la rezultate pe care le-am inclus în film. Dacă cineva sare în faţa trenului, circulaţia feroviară va fi oprită câteva ore, va veni şi Poliţia. Oamenii din tren vor fi blocaţi acolo, pe şine şi nu vor produce sau consuma. Sau şi mai rău vor exista pierderi economice. Societatea trebuie să gestioneze cumva pierderile cauzate de sinucideri. Doar este vorba de bani.
O perspectivă destul de sumbră.
Şi destul de adevărată. Gândeşte-te o secundă că există locuri din lumea asta… hai sa zicem Africa, gen Togo. Acolo oamenii se gândesc cum să trăiască de la o zi la alta. Ce să facă ca să apuce ziua de mâine. În timp ce Vestul bogat este preocupat de calitatea şi designul serviciilor mortuare. Suntem atât de obsedaţi de consum încât uneori ar trebui să ne întrebăm cum dracu’ am ajuns în punctul ăsta al istoriei. E absurd ca în filmul ăla al lui John Carpenter, They Live, cu extratereștri şi mesaje subliminale despre consum şi obedienţă.
Cu ochelarii de soare prin care lucururile se văd cum sunt ele de fapt?
Da, exact. Cum se numea? Ce m-a intersat mai mult decât eutanasia sunt ultimele dorinţe ale pacienţilor din clinică. Sunt dorinţe infantile, luate din filme: unul vrea să moară făcând sex cu o studentă. Are destui bani ca să-şi permită fantezia asta şi chiar aşa şi moare. Altul vrea să fie Rambo…
Suntem deci îndobitociţi de cultura de masă made în America?
Nu numai asta. Uită-te ce se întâmplă acuma cu revoluţiile din statele arabe. Şi cu războaiele. Lucrurile se mişcă mult prea rapid pentru noi. Ca societate occidentală ne deplasăm foarte repede într-o direcţie şi nu înţelegem nimic din chestiile care se întâmplă. Exact ca personajele din film. Care sunt dipuse să plătească pe cineva să le dea un pahar cu otravă şi să le îndeplinească o ultimă fantezie, dar care nu sunt deloc dispuşi să moară împuşcaţi pur şi simplu.
Totuşi, care sunt şansele ca nişte practicanţi ai turismului suicidar să fie mitraliaţi în Elveţia?
Eu cred că sunt destul de mari. Elveţia este o ţară în care absolut totul trebuie monitorizat şi inventariat de către Guvern. Nimeni nu are o problemă cu tine că-ţi injectezi heroină în venă atâta vreme cât statul ştie de dependenţa ta şi te are trecut într-un registru. Isteria asta de a controla totul trebuie să aibă nişte efecte secundare la fel de drastice.
Kill Me Please a fost considerat mai mult film de groază sau thriller conceptual decât comedie. La Bruxelles a fost inclus în BIFFF, festival specializat în horror. Aici, la Cluj este în secţiunea de Dark Mystery. Ai face un film de groază pe bune?
Nu încă. Uite, viitorul meu proiect este o comedie care va avea loc în Italia. Va fi despre sex, politică şi religie. O comedie “sexy” despre cum poţi avea probleme dacă ai puţă şi dacă eşti şi politician. Mai ales în momentul ăsta în care există o chestiune emergentă deloc neglijabilă: clitocraţia.
Nu trăim cele mai simple sau logice vremuri. Care-i totuşi chestia cea mai bună de la început de mileniu III?
Faptul că oricine poate să facă un film bun, cu un buget minuscul. Kill Me Please a costat 300.000 de euro. Problemele vin de la lipsa ideilor bune.