FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cât de groaznic e să menţii legătura pe Facebook

Mark Zuckerberg mi-a făcut atât mie, cât şi multor oameni de vârsta mea şi mai tineri decât mine, multe favoruri. De exemplu, mi-am cunoscut soţia pe Facebook.

Mark Zuckerberg mi-a făcut atât mie, cât şi multor oameni de vârsta mea şi mai tineri decât mine, multe favoruri. De exemplu, mi-am cunoscut soţia pe Facebook. Facebook e făcut pentru oameni ca noi, cărora le plac străinii – oameni care n-au o problemă să-i spioneze şi să fie spionaţi de oameni pe care nici nu-i cunosc. Poate Zuckerberg se ghidează după filosofia că dacă dragostea e oarbă, străinii observă adesea detaliile. În cazul propriului mariaj, a funcţionat. Mulţumesc, Zuck.

Publicitate

Dar miracolul de a transforma un prieten într-un soţ e rar. Facebook nu se bazează pe construirea de prietenii noi, cât pe menţinerea legăturilor. Cu alte cuvinte, să documentăm fiecare interacţiune pe care o avem, să le spunem tuturor tot ce facem. Nu se cheamă că am fost undeva dacă n-am anunţat pe toată lumea? Zuckerberg a mai făcut ceva: a dus Facebookul în direcţia în care această documentare a tuturor acţiunilor noastre e folosită pentru a-i face pe ceilalţi invidioşi de cât de bine ne distrăm noi. Tocmai m-am întors din locul ăsta minunat, îmi iubesc cariera, prietenii mei sunt minunaţi, mi se publică cartea, mi-am întâlnit dragostea vieţii, uite câţi oameni au venit la petrecerea mea, copiii mei sunt adorabili, căsătoria îmi merge brici, totul e super OK! Cele mai multe wall-uri de Facebook sunt pur şi simplu afirmaţii: „Sunt îndeajuns de bun, sunt deştept şi 678 de persoane mă plac!"

Negativismul şi critica sunt interzise în mare parte pe Facebook. Abuzul e total inacceptabil şi poţi raporta oricând autorităţilor de la Facebook dacă ceva te face să te simţi inconfortabil. Eşti încurajat încontinuu să faci asta. Raportează tot ce-ţi violează punctele sensibile: fotografii, mesaje, linkuri, comentarii, informaţii, cereri de prietenie de la necunoscuţi etc. E total diferit faţă de Twitter, unde certurile şi insultele fac mereu parte din dialoguri, sau de viaţa reală, unde n-ai cui să te plângi dacă eşti ofensat de ceva.

Publicitate

Mai e şi faptul că nu putem da dislike la ce postează oamenii. Cu puţin timp în urmă, milioane de utilizatori au format un grup care cerea butonul de dislike, ceea ce sugera că Facebook ştie cât de ostili sunt oamenii faţă de prietenii lor. Dar dislike-ul ar însemna să fii în dezacord şi asta nu e permis. Ne putem ataca prietenii doar prin promovarea personală. E ca un hol de liceu în care toată lumea povesteşte cu voce tare ce bine s-a distrat în weekend, în caz că nu ne simţeam deja rău că l-am irosit aiurea şi n-am făcut nimic. Dar, la urma urmei, cine te-ar putea învinui că te bucuri de propria viaţă? Dacă tre s-o zici în gura mare, probabil o fi chiar aşa de grozavă încât nu te poţi abţine.

Există o mare „Muie" în toată promovarea asta de sine, dar e silenţioasă. Se dau multe mui în stânga şi-n dreapta în tăcere.

Se pare că sunt pe Facebook ca să ţin legătura cu prietenii. Dar de multe ori adăugăm prieteni doar ca să evităm să-i vedem faţă în faţă. Unul dintre avantajele încântătoare ale Facebookului e că poţi da un mesaj din când în când şi scapi de corvoada de a te vedea cu cineva la o cafea. În cele mai multe cazuri, aflu tot ce am nevoie despre vieţile lor prin promovarea pe care şi-o fac. Le pot vedea pe cele mai multe prietene în costum de baie în fotografiile din vacanţele superbe din care tocmai s-au întors şi unde au fost cu gaşca lor de prieteni super mişto. Pe toţi oamenii cărora nu am chef să le donez din timpul meu non-virtual îi pot vedea ca pe nişte peşti exotici într-un acvariu.

Publicitate

Dar chestia e că nu doar noi ne uităm la un peşte într-un acvariu. Şi noi suntem la rândul nostru peşti în acelaşi acvariu la care se holbează alţii. Iar apa din acvariul Facebook e apă sărată, pe când noi suntem peşti de apă dulce. În loc să ne bucurăm de această nouă modalitate de a ţine legătura, ne simţim mai rău. Ia uite ce job are acum fostul meu coleg de şcoală, sau ce mişto e tipul cu care s-a căsătorit dentista mea săptămâna trecută, sau ce fericit pare cuplul pe care îl cunoşteam din liceu.

Presiunea de a avea Facebook e aceeaşi cu presiunea care ne-a obligat să ne luăm telefoane mobile. Ce motiv important am avut să ne luăm telefoane înainte să le cumpărăm? Să ţinem legătura! Familia! Prietenii! Slujba! Dacă apare o urgenţă? Dar până la urmă telefonul devine o modalitate de a evita prietenii şi familia. Nu trebuie să te mai vezi cu nimeni niciodată. Pur şi simplu scuzi şi bagi o scuză de căcat şi ai scăpat. Sau de ce să suni? Poţi da mesaj. E mai simplu, mai eficient şi nici nu trebuie să vorbeşti cu nimeni. (Câţi oameni au încetat să-şi folsoească telefoanele mobile pentru a putea vorbi cu adevărat unii cu alţii?) Nimeni n-o să-ţi ceară socoteală pentru anularea întâlnirii prin sms, pentru că asta fac şi ei cu alţii la rândul lor.

La un moment dat, telefoanele au început să nu mai fie opţionale, ci indispensabile. Telefonul e mereu deschis (închipuie-ţi cum te-ai simţi dacă cineva te-ar ruga să-l închizi timp de o oră cât vorbeşti cu el/ea). Orice discuţie e întreruptă mereu de un telefon. Nu se poate să nu răspunzi: DACĂ E O URGENŢĂ?

Am trecut de etapa asta cu ajutorul Facebookului. Cei care nu sunt pe site sunt cei ciudaţi. De ce nu sunt pe Facebook? Cum trăiesc? Au vreo problemă de nu vor să facă parte din comunitatea asta? Oare au mai mult caracter ca noi, sau mai puţin? De ce sunt defensivi când deschidem subiectul ăsta? Mulţi dintre noi susţin că urăsc Facebookul, dar se pare că singurul lucru mai rău decât site-ul însuşi sunt oamenii care nu vor să-l folosească.

Dacă vorbitul în public e teama numărul unu a oamenilor, iar teama de moarte vine abia pe locul şapte, cam pe ce loc ar fi teama de conexiune? Iar teama de fi deconectat e pe un loc mai sus sau mai jos? Am hotărât cu toţii – fără să ne gândim prea mult – să adoptăm un stil de interacţiune socială care, de cele mai multe ori, ne face mai izolaţi şi mai singuri. Cine ştie care vor fi efectele pe termen lung asupra generaţiei noastre?

Prima oară când am „cunoscut-o"pe soţia mea i-am văzut profilul de Facebook. La secţiunea About, scrisese despre ea că îi plăcea plimbarea spre casa tipilor mai mult decât le plăcea lor. Bună chestie de pus pe Facebook, care e, la urma urmei, un loc în care nici nu trebuie să te vezi vreodată cu tipul faţă în faţă. Slavoj Zizek a spus la un moment dat că fantezia e pentru cei care nu pot face faţă realităţii, aşa cum realitatea e pentru cei care nu pot face faţă fanteziei. Când a făcut Facebook-ul, Zuckerberg a pariat că cei mai mulţi oameni preferă să-şi construiască o fantezie într-o reţea socială decât să trăiască în lumea reală. E un pariu pe care l-a câştigat.

Traducere: Oana Maria Zaharia