Cum e să devii miliardar la doar 23 de ani

La o vârstă la care majoritatea adolescenților joacă fotbal, Tyler Huang a fost implicat în afacerea tatălui său care a cumpărat un club britanic de fotbal. Dacă ar dori, familia lui ar putea face un joc de Monopoly din Londra, în care să dea cu zarul și să cumpere proprietăți. În caz că nu ți-ai dat seama, e incredibil de bogat.

Huang are o viață de vis, dar are impresia că nu e reală. „Nu e atât de frumos cum sună. Banii pot rezolva multe probleme externe, dar nu le rezolvă și pe cele interioare”, a zis el.

„Oamenii spun că sunt norocos că am bani – sunt, nu zic. Știu că am un trai la care visează mulți, dar e greșit să evaluezi o persoană după câți bani are.”

Huang, care are 23 de ani, a moștenit o avere de câteva miliarde anul acesta, după ce au murit părinții lui. Dacă ai trece pe lângă el pe stradă, ai vedea un tânăr ca oricare altul, încălțat cu Crocși și cu capul în telefon.

Huang a crescut în Knightsbridge, Londra, într-o casă cu vedere spre Hyde Park. Am fost crescut de menajere și bone, a zis el. Și-a petrecut copilăria izolat, departe de lumea exterioară, în casele luxoase și avioanele private ale familiei. „În copilărie nu prea m-am jucat cu jucării”, mi-a zis el. „Tata colecționa mașini și îmi ocupam timpul cu el. Căutam împreună mașini vintage.”

Huang a avut nu unul, ci două carduri AMEX Centurion – unul dintre cele mai exclusiviste carduri de credit din lume: „Mama mi-a dat unul pentru urgențe și tata mi-a dat unul pentru orice altceva îmi doream.”

Deși pare că Huang a fost maxim privilegiat să dețină așa ceva, el crede că nu e cea mai bună idee să-i dai unui adolescent putere de cheltuială nelimitată.

Mi-aș fi dorit să nu fi crescut cu cardurile alea la dispoziție. Așa aș fi învățat să apreciez banii și oamenii altfel, a zis el. Își amintește de un apel telefonic cu tatăl lui, de când avea 16 ani. „M-a sunat într-o dimineață când eram mahmur și am râs amândoi de suma enormă pe care o cheltuisem în weekend. Nu îmi aminteam nimic din ce făcusem, dar se pare că mă îmbătasem și închiriasem un iaht în Bangkok.”

Huang nu e deloc amuzat când își amintește de treaba asta, ci mai degrabă jenat. „Ai zice că e grozav să îți poți cumpăra ce vrei, în adolescență, fără să te uiți la preț, dar de fapt e înfricoșător”, a zis el. În plus, a trăit toată viața înconjurat de camere de supraveghere. „Știam pentru ce sunt – părinților mei nu le plăcea să atragă atenția, dar mereu am avut un sentiment de pericol.”

Huang era mereu pregătit pentru situația în care ar fi putut fi răpit sau jefuit. Șoferii lui erau antrenați să se lupte cu potențiali infractori, iar dacă voia să își cumpere înghețată, trebuia să meargă însoțit. „E groaznic să trăiești asta când ești copil. Te simți mereu diferit de ceilalți”, a zis el.

Deși Huang nu realizează asta, evident că e extrem de rar să faci parte din categoria de bogătani în care se înscrie familia lui. Dacă ai câștiga o sută de mii de lire pe an, tot ți-ar lua zece mii de ani ca să devii miliardar. Când vorbești cu Huang, e imposibil să nu-ți pui întrebarea: oare e etic să ai atâția bani când atâția oameni de pe glob se chinuie să supraviețuiască?

„Nu e, deși unii din familia mea m-ar contrazice”, a zis el. „Ai un sentiment că trebuie să-i ajuți pe alții, dar e și presiunea că nu sunt banii tăi, ci ai părinților.”

Stephen Goldbart, cofondator al Institutului Money, Meaning & Choices și autor al cărții Affluence Intelligence, a zis că e normal ca moștenitorii unor averi imense să trăiască în vinovăție. „Oamenii care primesc ceva ce își dorește toată lumea se simt vinovați. Se gândesc ce au făcut să merite asta. Din cauza asta, banii sunt uneori o piatră de moară legată de gât.”

Huang simte că mama lui măsura valoarea vieții lui prin performanțele academice. Îngrijorată că fiul ei nu era preocupat de studii, l-a trimis la psihiatru, unde acesta a fost diagnosticat cu depresie clinică, autism și sindrom Asperger. Huang a zis că mama lui a interpretat diagnosticele cum a avut chef. A considerat că autismul înseamnă că e special, dar a respins depresia și i-a zis că e doar „leneș și dificil”.

După diagnosticare, mama lui l-a trimis din Londra la Institutul Le Rosey, cea mai scumpă școală cu internat din lume. Ca să ai idee cum e să studiezi acolo, află că, din ianuarie până în martie, școala se mută într-un campus special de iarnă în munții Gstaad, unde elevii iau lecții de schi de patru ori pe săptămână.

Din nou, Huang nu s-a ridicat la așteptările părinților și a fost mutat la Școala Anglo-Chineză din Singapore, unde au studiat multe personaje din trilogia Crazy Rich Asians. Datorită relațiilor pe care le are familia lui, nici măcar n-a trebuit să dea examen. Bineînțeles că nu i s-a schimbat comportamentul. De câte ori își dezamăgea părinții, depresia se accentua.

Psihologa Suniya Luthar, cofondatoare și cercetătoare la Authentic Connections, cât și profesoară emerită la Colegiul Profesorilor din cadrul Universității Columbia, a zis că mulți copii din familii bogate simt nevoia să își ascundă depresia. Și părinții lor la fel.

„Sunt mai multe motive pentru care se întâmplă asta, dar unul ar fi că părinții sunt îngroziți să admită că copilul lor suferă atât de mult. Apoi, se tem că diagnosticele vor avea impact asupra performanțelor academice și a carierei copilului”, a explicat ea.

Cu alte cuvinte, de multe ori, părinții nu vor ca odrasla lor să aibă un dosar cu tulburări mintale și medicamente antipsihotice care să îl împiedice mai târziu în carieră. Mai ales că face parte dintr-o categorie de oameni care au opțiunea să activeze în politică.

Psihologii școlari au raportat că, de multe ori, părinții considerați bogați au un comportament defensiv când sunt diagnosticate problemele copiilor lor. Studiul „Challenges in high achieving schools” din 2020 a descoperit că acești părinți sunt în stare să dea în judecată școlile doar ca să evite ca tulburările mintale ale copiilor lor să fie diagnosticate.

„Le e rușine”, a zis Luthar. Huang mi-a confirmat că nici el n-ar fi putut-o spune mai bine.

La Școala Anglo-Chineză, pe cât de mult studiau, pe atât se distrau studenții. Toți beau șampanie scumpă și mergeau cu șoferii la cumpărături. Agenda tuturor era plină de petreceri.

Mulți dintre colegii lui Huang se plimbau pe holuri și admirau arborii lor genealogici și premiile primite de tații și bunicii sau străbunicii lor. Dar majoritatea acestor băieți aveau o identitate clară de la naștere – trebuiau să calce pe urmele părinților lor, așa că erau mereu analizați și controlați.

Deși aceste instituții au presiunile lor, Huang recunoaște că oferă niște oportunități inaccesibile altor copii. Majoritatea școlilor nu au săli de concerte, centre nautice și grajduri cu cai. Rar au mai puțin de zece elevi într-o clasă și nu le oferă studenților sesiuni de degustare de vinuri scumpe. Copiii obișnuiți mănâncă la cantina școlii, pe când elevii de la Le Rosey au la masă un șervet inscripționat cu numele lor și sunt serviți de cei mai mari bucătari ai lumii.

Când Huang a terminat școala, a intrat în armată în Singapore, pentru că era obligatorie. Dar la vârsta de 19 ani, doctorii i-au găsit în creier o tumoare de gradul 4 și a fost scutit de serviciul militar. A ezitat să le comunice prietenilor diagnosticul, așa că toată lumea a crezut că a fost scutit de armată prin relațiile părinților lui.

După această întâmplare, Huang a părut să fie interesat de domeniul arhitecturii. O vreme, problemele lui mintale s-au dat la fund, dar apoi au ieșit iar la suprafață.

Huang și-a pierdut fratele într-un accident de mașină în 2017, mama lui a murit de cancer în 2020 și tatăl lui într-un alt accident de mașină în februarie anul acesta. Acum e mai deprimat ca niciodată. A renunțat la cariera în arhitectură, pentru că problemele de sănătate nu i-au mai permis să lucreze. Cancerul lui Huang e terminal, dar el ia tratamentul în continuare și a depășit perioada de cinci ani pe care o mai avea de trăit după ce doctorii i-au găsit tumoarea.

Ia trei pastile la micul dejun, 12 la prânz și opt la cină. Programul lui zilnic e același: după ce se trezește, petrece cât mai puțin timp în apartamentul lui din Singapore. Iese pe stradă, ca să evadeze de gândurile negre din cap. Îi place să petreacă timp în locuri publice. Unul din locurile lui preferate e un bar pe un acoperiș, unde stă și lucrează la laptop.

Într-o seară, am avut un videocall cu el în timp ce era acolo, înconjurat de platouri cu scoici, escalop și sticle de șampanie. Soarele apunea și mi s-a părut un mod ideal de a-ți petrece seara.

„Nu e. Sunt singur – mereu sunt singur”, a zis Huang.

Oamenii cu bani sunt bântuiți de singurătate. Goldbart a zis că acesta e un simptom al averii moștenite – o ramificație psihologică a faptului că te-ai îmbogățit peste noapte.

„Banii sunt ca un combustibil de rachetă. Nu știi unde te vor duce. Depinde de cine e la panoul de comandă al navei. Pe termen scurt, pare un noroc, dar pe termen lung, nu fac decât să îți accentueze problemele pe care le aveai deja”, a zis Goldbart.

Huang simte că prietenii lui nu îl înțeleg. Cum ar putea fi deprimat cineva care cheltuie mii de dolari pe haine? Dar Goldbart spune că e normal ca persoanele care au moștenit deodată mulți bani să cheltuie sume imense aiurea. „Pierd contactul cu realitatea și până la urmă se izbesc iar de ea și realizează că nu s-au ocupat de impactul banilor asupra sănătății lor mintale.”

„Îmi place să am lucruri frumoase, dar nu poți avea o relație semnificativă cu o cămașă Givenchy”, a zis Huang.

Când Huang vorbește despre părinții lui, folosește prezentul. Sunt momente în care tresare, ca și cum își amintește că nu mai sunt lângă el.

„Nu sunt rece sau nepăsător, dar dacă le-aș procesa moartea, aș înnebuni.” Din acest motiv, Huang se preface că părinții lui sunt plecați în vacanță.

Nu numai că îi e dor de ei – pe mama o numește „tigroaica” și pe tata „șeful la cecuri” -, dar i se frânge inima când se gândește că nu va putea să-i mai îmbrățișeze niciodată. Deși are o viață de lux, Huang nu-și dorește decât iubire și afecțiune.

Huang a reușit să găsească niște consolare la nașii lui, care sunt familia pe care și-a dorit-o dintotdeauna. Pentru ei, timpul de calitate petrecut cu familia e mai valoros decât un Rolex. 

Părinții i-au indus ideea că depresia lui e o slăbiciune sau, în cuvintele mamei lui, „o limitare emoțională”. O vulnerabilitate care ar trebui acoperită cu o armură. „Până de curând, am prezentat lumii o fațadă. Mi-am ascuns emoțiile. Am ascuns adevăratul eu”, a zis Huang. De-a lungul anilor, s-a obișnuit cu fațada, dar aceasta s-a dărâmat după moartea tatălui său.

„Am hotărât să le spun prietenilor și rudelor despre depresia mea, dar majoritatea nu m-au crezut. Am ascuns-o atâta timp încât li se pare ciudat să audă deodată că sunt depresiv.”

L-am întrebat pe Huang ce mașină conduce. A zis că avea un Land Rover, dar că nu mai poate conduce din cauza problemelor de sănătate. L-am întrebat dacă a avut vreodată o super mașină, gen Ferrari sau Lamborghini.

A părut aproape dezamăgit de întrebare și, în cele din urmă, a zis: „Nu. Nu prea încap mulți prieteni într-o mașină din asta”.