Educatie

Cum mi-am învins rasismul cât am fost profesor într-un cartier sărac din România

Cel mai important lucru pe care l-am învățat e că dacă nu te conectezi cu oamenii, ajungi să-ți fie frică de ei.
1.7.21
scoala garcini, profesor romi, rasism
Ștefan în timpul uneia dintre lecții cu elevii din Gârcini. Fotografii din arhiva personală

Pentru cei mai mulți cartierul Gârcini din Săcele, Brașov, nu există. Sau cel puțin în atenția publicului nu prea exista până în aprilie 2020, când o bătaie între mai multe persoane a atras atenția țării. Era și un moment delicat pentru români. Era a doua lună a stării de urgență, deplasările erau limitate și știrile erau mai consumate ca niciodată. Astfel, un scandal între cetățeni presupuși romi a fost fix benzină pe foc. 

Publicitate

În cifrele din 2017, comunitatea romă nu pare așa mare: din aproape șase mii de locuitori, 5,7 la sută s-au declarat romi și 15,6 la sută țigani. Există însă și o estimare: că ar fi circa zece mii de locuitori și că cei mai mulți nu se declară romi din diverse motive, cum ar fi că nu vorbesc limba romani și nu se îmbracă în port tradițional. Cartierul e însă considerat cea mai mare comunitate compactă de romi din România, lucru vehiculat în 2010 și care de atunci până acum a tot fost preluat și dat mai departe ca atare. 

Povestea mea cu Gârcini e însă diferită și momentul din aprilie 2020 doar a pus cartierul pe harta țării. Dar nu prea mult, ci câteva zile. Independent de comunitățile care-l compun, când ajungi în Gârcini simți că te întorci în timp. 

Regulile și standardele sociale pe care noi le avem nu se aplică și aici, iar această comunitate are regulile și standardele ei nescrise. Printre casele dărăpănate și sărăcia lucie în care se află comunitatea, printre vânzarea și cumpărarea de minori pentru prostituție și muncă, printre lipsurile pe care le au acești oameni se află școala generală numărul 5, locul unde, timp de un an, am fost profesor voluntar. 

Cum am ajuns profesor în cartierul în care jumătate din populație e minoră

scoala garcini, profesor romi, rasism

Școala numărul 5 din Gârcini.

În 2019, când eram student al Facultății de Litere din Brașov, am fost nevoit să mă înscriu la un program de practică profesională, așa cum se face, de altfel, la fiecare facultate. Cu doi ani înainte puteai afla despre Gârcini că are o populație minoră imensă: circa 50 la sută. Ai putea spune că-i un teren extrem de fertil pentru un profesor. 

Cei mai mulți dintre colegii mei s-au înscris la biblioteca județeană, alții în diverse centre pentru lectură, dar eu mi-am dorit mai mult.

Publicitate

Visul meu a fost întotdeauna să fiu profesor, să pot să-i ajut pe ceilalți și, deopotrivă, să le ofer un țel în viață, dar nicio companie nu s-a prezentat cu un asemenea program pentru studenții practicanți. Într-o zi, după cursuri, cei care nu ne alesesem vreun program de practică până atunci am fost convocați într-o altă sală de curs. Viețile noastre urmau să fie schimbate.

Asociația Engage Brașov a venit cu o propunere: timp de un an, în fiecare marți și joi, o să avem un elev de la școala generală numărul 5, pentru a-l îndruma, pentru a-l ajuta să treacă clasa, pentru a nu abandona școala. Recunosc, am fost reticent. 

Am crescut într-un cadru tradițional și rasist. „Dacă nu mănânci tot, te dau la țigani”, „Dacă nu ești cuminte, pun țiganii pe tine”, „Hai să traversăm strada, că sunt țigani pe strada asta” și alte astfel de fraze le auzeam constant când eram mic. 

Sociologul Gelu Duminică mi-a explicat, pe scurt, că rasismul a crescut în România din cauza sclaviei romilor din vechile biserici ortodoxe. Chiar și așa, după atâția ani de la abolirea sclaviei în România, rasismul a rămas în sângele nostru. Cazul meu e cu Gârcini, dar în 2020 a mai fost cazul și cu abuzul din Bolintin. După cum a subliniat Gelu și la acel moment, comportamentul și atitudinile sociale ale cetățenilor unei țări depind întotdeauna de contextul și de situațiile la care aceștia sunt expuși.

Publicitate

În fine, încă un detaliu despre starea lucrurilor. Un sondaj realizat de IRES pentru Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat, în 2020, că 72 la sută dintre români nu au încredere în romi. 

Înainte să-mi încep treaba de profesor, aveam o teamă interioară pentru ce urma să se întâmple. Îmi era teamă că dacă nu o să reușesc, o să fiu bătut sau o să am fel și fel de probleme cu părinții copiilor. Mi-am zis însă că dacă vreau să fiu profesor, trebuie să fiu în stare să predau indiferent de condiții. Așa a luat naștere experiența pe care am avut-o în Gârcini.

Jocul în care elevii își aleg profesorii

scoala garcini, profesor romi, rasism

Un joc simplu prin care elevii așază, la propriu, cuvintele.

Educația din Gârcini, pentru mine, începea cu autobuzul care ne aștepta după cursuri pe noi, profesorii, în fața facultății, ca să ne ducă tocmai în cartier. Drumurile dus-întors erau un deliciu. La dus, toată lumea era liniștită, nu aveam ce discuta și eram, de cele mai multe ori, mult prea extenuați ca să ne mai pese de ce se întâmplă în jurul nostru. La întoarcere, eram încărcați de energie. Toți discutam despre ce s-a întâmplat în ziua respectivă, chiar dacă în autobuz era un frig incredibil.

Prezența noastră acolo ne încărca de energie și pe noi, și pe elevi. De fiecare dată, în special toamna și primăvara, elevii ne așteptau în fața școlii cu zâmbetul pe buze și gata să începem să învățăm și să vorbim. 

În prima zi, am avut un parte și de un joc în care fiecare elev își alegea viitorul profesor pentru restul anului. Din păcate pentru alți colegi, elevii lor nu au continuat să frecventeze programul asociației. Unii dintre ei schimbau elevii în fiecare săptămână, deoarece copiii erau folosiți, imediat după ce terminau orele la școală, la munca câmpului sau pentru a rezolva treburi casnice. Se putea citi în ochii lor oboseala atât mintală, cât și cea fizică pe care o aveau în fiecare zi. 

N-am să-l uit însă niciodată pe primul meu elev. Era un băiat cam pe la vreo șapte-opt ani, foarte emotiv, foarte speriat și, din ce am putut observa, cu câteva vânătăi pe mâini, semn că era bătut când era acasă. Din ce mi-a povestit, tatăl lui era plecat în străinătate, mama lui a murit, iar el locuia doar cu bunicii, într-o casă fără canalizare, unde își făceau nevoile într-o găleată pe care o țineau sub pat. 

Publicitate

Procesul de învățare a fost neașteptat. În ciuda lucrurilor învățate în facultate, treburile nu se pupau și în cazul ăsta. Eu eram mereu pregătit cu fișe de lucru, planuri de lecție, jocuri interactive, dar nu funcționau. Se vedea că elevul meu era mult prea ocupat cu problemele de acasă și de la școală, iar programul în care era înrolat era, de fapt, o portiță spre relaxare și deconectare de lumea din jurul lui. 

Am încercat timp de trei-patru ședințe să-i captez atenția prin metode clasice, dar nu a funcționat, așa că am apelat la lucruri care pe mine nu mă uimesc, dar pe el, cel mai probabil, l-ar impresiona. Am început, imediat după cursuri, să-i cumpăr dulciuri de la magazinul din colț, am început să adaptez lecțiile în funcție de realitatea lui, să îmbrățișez faptul că vorbele și discutarea problemelor personale sunt, de cele mai multe ori, mult mai importante pentru un copil decât lecțiile. 

Am învățat că eu nu eram pentru el un profesor, ci un prieten, un frate mai mare. Chiar dacă această poveste e, într-adevăr, una tristă, toți elevii aveau povești asemănătoare. 

O fată de vreo opt-nouă ani a spus că vine la școală, pentru că altfel o vând părinții pentru un băiat. Iar astfel de practici nu sunt străine locului. Traficul de persoane e o practică recurentă în această comunitate, iar fiecare fată stă cu teama că, la un moment dat, o să fie vândută, deoarece nu e destul de folositoare la munca câmpului. 

Un alt elev, cam pe la nouă-zece ani, care a rămas repetent, avea o situație financiară mult mai bună decât restul. Părinții lui erau plecați în străinătate, iar el stătea doar cu bunica. Dar ca profesor dacă nu reușeai să-i vorbești și să-l captivezi măcar două minute, îl pierdeai de tot. Începea să țipe, îi deranja și pe ceilalți colegi, dădea drumul la Dani Mocanu la maximum și își făcea filme de mafiot, iar ceilalți îl urmau, pentru că era mai mare în vârstă.

Trebuia să fim mereu în priză, să învățăm să intrăm în lumea lor, să profităm că suntem la curent cu ce se întâmplă și să facem glume cu Florin Salam sau Nicolae Guță.

Chiar și așa, printre lacrimi și păreri de rău, printre sunete de „o sută de lei de la Viorel, pentru dragostea lui” venite din boxele vecinilor, orele au continuat, relațiile noastre cu copiii s-au întărit și am devenit „de-ai locului”. 

Publicitate

Am învățat împreună să scriem și să citim și împreună cu coordonatorii programului am reușit să-i facem să se deconecteze de la realitatea grea pe care o au și să-i facem să continue să vină la școală, pentru a deveni membri ai realității în care noi suntem. 

Ce ne interesa cel mai mult era ca aceștia să-și continue studiile și să termine școala. Din toată experiența asta, abandonul școlar se întâmplă, deoarece resursele umane, cum ar fi profesorii și educatorii, nu reușesc să se conecteze cu acești elevi, dar și pentru că școala nu-i recompensează financiar sau emoțional pentru tot efortul depus. E mult mai greu să înveți, dacă ai burta goală.

Excursia la Brașov și poate cel mai frumos Crăciun

scoala garcini, profesor romi, rasism

David Lee Cato, președintele asociației Engage Brașov, în timpul serbării de Crăciun.

De Crăciun, am împodobit împreună un brad, am ascultat colinde și am asistat la o scenetă despre nașterea lui Iisus Hristos. La final, președintele asociației David Lee Cato a avut și-un scurt discurs în care ne-a mulțumit tuturor, elevi și profesori, pentru efortul depus. Se poate spune că a fost o experiență ca un maraton, dar care n-are final câtă vreme nu continuă susținerea prin educație și a celor care nu-i înțeleg rostul sau n-au resurse pentru ea.

Crăciunul a fost marcat și de-o excursie prin Brașov. Față de oraș, Gârcini e la vreo 15 kilometri, dar n-ai zice. Sau eu n-aș fi zis odată cu o excursie specială pe care am făcut-o cu elevii la Brașov. În momentul în care aceștia au ajuns în oraș au rămas uimiți de mărimea clădirilor și intensitatea luminilor din centru. I-a fermecat și bradul din centru care, la vremea aia, avea înălțimea unui bloc cu patru etaje, cu mult mai înalt decât multe dintre casele din Gârcini. Pentru unul-doi elevi mai înstăriți, orașul nu a reprezentat o mare aventură. Pentru ceilalți a fost primul lor contact cu realitatea în care noi, fără să ne dăm seama, luăm totul de bun, de la magazine pline ochi cu alimente și curățenie pe stradă până la colindători costumați în Moș Crăciun, miros de Kürtös Kolak și oameni zâmbitori și fericiți. 

Publicitate

La finalul acestei experiențe le-am oferit tuturor cadouri, pentru că au fost cuminți și Moș Crăciun are grijă de fiecare copil, indiferent de problemele financiare de-acasă. Ca să aflăm însă ce vor ei, le-am dat o sarcină: să deseneze cadoul ideal. 

Printre mașinuțele cu telecomandă și păpușile clasice, mulți și-au dorit lucruri greu de imaginat pentru un copil din ceea ce considerăm c-ar fi realitatea absolută: haine pentru frații lor, căldură și mâncare, iar un elev și-a dorit „sănătate pentru mami, că nu e bine”. Mama respectivă avea cancer în stadiu terminal, iar elevul se chinuia, pe lângă școala la care trebuia să vină, să mai aibă grijă și de cei patru frați mai mici. Toate acestea făcute de un copil de clasa a doua. 

Când am auzit dorințele lor, pentru mine și probabil și pentru ceilalți, a fost momentul în care am realizat că, indiferent de culoarea pielii, de origini, de orientarea sexuală, dar și înainte de normele sociale pe care le vezi zilnic, suntem la fel, ne bucură aceleași lucruri, cum ar fi un brad imens sau luminile de Crăciun. Iar frica pe care părinții și societatea au băgat-o în noi prin diverse fraze „inofensive” nu-și are rostul. 

Din păcate, a venit pandemia și lockdown-ul, iar rolul nostru ca profesori în Gârcini s-a încheiat. În momentul acela, sănătatea lor era mult mai importantă decât lecțiile, mai ales în condițiile sanitare care, mai degrabă, nu erau acolo. Era o lipsă acută de educație sanitară, iar un dispensar era doar în cel mai apropiat oraș, în Săcele. Sau aș putea spune la fel de bine că e o lipsă acută

Am menținut în continuare legătura cu organizatorii asociației, ca să știu cum evoluează elevii și, cel mai important, să-i știu în siguranță în contextul epidemiologic actual. Și ca profesor pot spune că am fost și eu un elev care avea nevoie să învețe. Și cel mai important lucru pe care l-am învățat e dacă nu te conectezi cu oamenii, ajungi să-ți fie frică de ei.