Nu vreau să fiu mamă, dar nu pot să nu mă întreb cum ar arăta copiii mei

Revelația finală a avut loc acum câteva seri. Mă întorceam acasă de la jogging, cu masca pe bărbie. Îmi trăgeam sufletul în mijlocul străzii. Era aproape noapte. Era un moment din acela în care endorfinele îmi mișunau prin corp și eram împăcată cu mine.

Deodată, la câțiva metri în fața mea, am văzut o tânără, cred că era de vârsta mea sau poate un pic mai mare. Mergea cu niște jucării în mână, calmă și fără griji, și se uita la ușa unei case din care, câteva clipe mai târziu, a ieșit un băiețel de patru ani. Băiatul zâmbea. Părul blond îi cădea în ochi, iar în câteva clipe a început să se cațere pe zidul din fața casei. Mama lui – se simțea că e mama lui, dar n-aș putea să explic cum – l-a avertizat cu blândețe să aibă grijă să nu cadă. Scena mi-a atras atenția. M-am oprit din drumul meu și m-am uitat la băiețel. Avea fața luminată de un zâmbet larg, zâmbetul unui copil care are încredere în el și în viață.

După câteva secunde, am realizat că imaginea din fața mea era aproape identică cu o fotografie cu mine de când eram mică. În fotografie, mama mea avea un gest similar cu cel al mamei lui. Mă ținea de mână în timp ce mergeam pe lângă un zid care semăna cu cel din fața casei lor. Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: o curiozitate puternică să știu cum ar arăta copilul meu. Cum ar zâmbi și cum ar trăi cineva născut de mine.

Mi-am continuat drumul nostalgică. Niciodată nu mă întrebasem asta pentru că am hotărât cu ani în urmă că nu vreau să devin mamă. Sunt perfect conștientă că nu am în mine instinctul matern. Nu îmi pare rău. Îmi ating uterul, iar gândul că ar putea exista viață acolo mă sperie și mă dezgustă. De când am hotărât să vorbesc public despre ce simt, mai mulți bărbați și mai multe femei mi-au zis că o să mă lovească până la urmă celebrul instinct matern. Sunt aceleași voci ca ale ginecologilor care refuză să le lege tuburile ovariene tinerelor pe motiv că, la un moment dat, se vor răzgândi. Am auzit poveștile a sute de femei care s-au luptat cu sistemul de sănătate din cauză că medicii nu vor să accepte că nu își doresc să fie mame. Nici acum, nici mai târziu. Niciodată.

De când am împlinit 28 de ani, nu mi se mai spune atât de des că o să mă răzgândesc, dar tot sunt privită cu suspiciune. Oamenii fac aluzii că îmi ratez destinul sau că nu poți fi niciodată sigură că n-o să vrei să naști la un moment dat. 

Momentul cu băiețelul și mama lui m-a făcut să mă gândesc că, deși sunt hotărâtă că nu vreau să fiu mamă, asta nu înseamnă că nu sunt curioasă cum ar fi fost să fiu. Atât de mult timp a trebuit să le explic oamenilor că nu vreau copii (pentru că femeile întotdeauna trebuie să își justifice deciziile în detaliu), încât mi-am reprimat imaginația pe planul ăsta. De parcă gândul despre cum ar arăta copilul meu m-ar face să mă răzgândesc. Îmi plac copiii, îmi place cum gândesc, mă interesează să văd cum se dezvoltă, dar nu vreau să fie în custodia mea. Și nu vreau să crească în corpul meu. Dar nu mi-am dat voie nici măcar să-mi imaginez cum ar fi să se întâmple asta.

Am intrat în casă cu o tristețe pe care nu am mai simțit-o niciodată. Dar nu era o tristețe care să-mi cauzeze disconfort. M-am băgat la duș și am înțeles că poate acesta era felul meu de a plânge stilul de viață pe care am ales să nu-l adopt. Să plâng nepoții pe care mama nu îi va avea. N-o să se joace niciodată cu copiii mei, nu o să mă însoțească la spital când nasc. Astăzi nu mai simt presiune când oamenii vorbesc despre asta și nici nu îmi vine să răspund defensiv când mă întreabă cineva de ce nu vreau copii. Îmi dau seama că pentru unii e un ideal frumos în viață, dar nu și pentru mine. N-o să simt niciodată dragostea aia atât de intensă și înnebunitoare despre care vorbesc mamele. Dragostea necondiționată, dedicația altruistă pentru altcineva. Dar o să cunosc alte feluri de iubire.

Sentimentul pe care l-am avut în noaptea în care am văzut copilul e similar cu cel pe care îl am când mă gândesc care ar fi fost viața mea dacă n-aș fi plecat din țară, dacă aș fi rămas cu un fost partener, dacă aș fi ales o altă carieră sau dacă aș fi ales orice alt drum în viață. Doar că de data asta am avut un sentiment mai intens de tristețe și curiozitate. Dar până la urmă, maternitatea e o alegere, iar când faci o astfel de alegere importantă, trebuie s-o dorești cu adevărat. Așa că, de fapt, e foarte bine să te gândești bine înainte să faci asta, să știi ce câștigi și să știi ce pierzi.

Decizia de a nu fi mamă mi-a fost cumva întărită de această nostalgie ciudată cauzată de faptul că nu voi ști niciodată cum ar arăta copilul meu și că nu voi simți genul ăsta de iubire. M-am lăsat în voia acestei tristeți fără să încerc s-o alung, de parcă n-ar exista, de parcă n-aș avea dorințe contradictorii și de parcă ar trebui neapărat să-mi sacrific și imaginația dacă am făcut altă alegere, de parcă ar trebui să țin pentru mine toate întrebările astea ciudate ca să nu observe nimeni contradicția asta din capul meu. N-am făcut nimic. Doar am stat și m-am gândit o vreme la culoarea părului copiilor pe care n-o să-i am și la nepoții pe care mama n-o să-i răsfețe niciodată.