De ce vreau să vorbesc despre experiența mea ca tată însărcinat

E ajunul Crăciunului. Albumul festiv al lui Chilly Gonzales îmi inundă sufrageria din casa aflată în apropiere de mare. Televizorul nostru e împodobit cu beteală. Văd cu colțul ochiului luminițe aurii. Bradul decorat de mine și de copilul meu de aproape trei ani e împodobit cu ornamente în formă de căluți de mare, un simbol adoptat cu drag de tații trans ca mine, fiindcă masculii speciei sunt cei care dau naștere puilor.

În sfârșit se simte atmosfera de Crăciun acasă, dacă afară nu. Orașul și tot districtul nostru, cu toți cei 1,9 milioane de locuitori, sunt în carantină de gradul patru, cel mai înalt nivel al lockdown-ului din Marea Britanie. Noile restricții au fost adoptate cu o notificare de mai puțin de 12 ore înainte pe 20 decembrie. Încă nu i-am luat cadou mamei și acum toate magazinele cu lucruri neesențiale sunt închise. 

Totuși nu-mi fac prea multe griji de asta. Am putut să-i dăruiesc ceva de Crăciun: am făcut un test de sarcină și rezultatul a ieșit pozitiv. Am sunat-o imediat să-i dau vestea. E la început, dar uite că s-a întâmplat. Deocamdată a funcționat, chiar la prima încercare. Dacă totul merge bine, voi naște al doilea copil prin transfer de embrion cu ajutorul tehnicii de fertilizare in vitro.

La fel ca prima oară, folosesc ovulele mele și sperma de la un donator care poate fi contactat ulterior. Donarea anonimă de spermă s-a terminat în Marea Britanie în 2005 și acum donatorilor li se rambursează numai cheltuielile, până în jur de 50 de dolari.

Ca multe alte persoane queer care vor ajutor de fertilitate, am făcut asta din motive practice, nu din cauză că aș fi infertil. Mi-am început tranziția medicală în 2013, dar până acum nu mi-a dispărut abilitatea reproductivă. Iau testosteron de mai mulți ani, dar nu există dovezi că hormonul ăsta dăunează fertilității bărbaților trans, indiferent ce ai auzit. Ovarele nu mă deranjează și nici eu pe ele, în majoritatea timpului.

Pentru un pic de context: Din varii motive, mulți bărbați trans aleg să nu facă histerectomie niciodată, sau o fac abia mult mai târziu în procesul de tranziție. Obișnuia să ni se spună că păstrarea organelor reproductive o să ne îmbolnăvească de cancer, dar din fericire s-a demonstrat că nu e așa. Se știe în comunitatea noastră că mulți dintre noi continuă să ovuleze sau să aibă menstruații ușoare, chiar dacă fac tratament cu testosteron. Și fiindcă ideea că toți ne urâm corpurile este doar o generalizare reductivă și ofensatoare, merită să clarificăm că ne putem bucura de tot felul de acte sexuale, penetrative sau nu.

Dacă punem pauză la tratamentul hormonal putem să devenim tați care dau naștere. Având în vedere toate astea, nu este niciun miracol de Crăciun că cel mai recent tratament de fertilizate pe care l-am făcut a fost de succes. A fost cel mai tare cadou de Crăciun pe care mi l-aș fi putut dori. Din punct de vedere al fertilizării in vitro, după crearea embrionilor și așteptarea ca trupul meu să-mi dea toate semnalele corecte, am cele mai bune șanse.

Mulți viitori părinți queer aleg cafea DIY, adică fac pur și simplu sex. Sau fac inseminare acasă. Dar eu am ales să merg la o clinică, fiindcă sunt un pragmatic. În primul rând sunt celibatar (și fericit așa) și nu am niciun donator cunoscut pentru spermă. Deși donatorii nu mai sunt plătiți, sperma donată și înghețată este în continuare scumpă, în jur de 1 400 de dolari doza, așa că crearea de embrioni multipli cu o singură fiolă a fost mai eficient financiar pentru mine. În al doilea rând, mi-e foarte greu fără testosteron, iar, după prima sarcină în care m-a chinuit incertitudinea de cât timp îmi va lua să concep, era prea mult de suportat. De data asta, fiindcă știu mai multe despre cât poate duce sănătatea mea mintală, am ales fertilizarea in vitro. Inseminarea este non-invazivă și necostisitoare, dar cea in vitro are mai multe șanse de reușită.

Știu că nu e foarte ok să spun lumii despre sarcină așa de devreme. De fapt sunt foarte conștient de asta (mulțumesc, anxietate). Nu sunt imun în fața fobiei superstițioase că pot face rău sarcinii dacă anunț prea devreme, dar în același timp m-am săturat de asta. O parte din motivul pentru am făcut rubrica asta este să lupt împotriva preconcepțiilor normative din jurul sarcinii, iar asta include și superstițiile. Ajută la ceva să păstrezi asta secret o perioadă de timp? Dacă nu, atunci de ce o faci?

Atunci când un cuplu cis heterosexual vrea să conceapă un copil, ar putea împărtăși asta cu prietenii sau familia. Sau poate că nu. Dincolo de asta, norma relativ universală spune că trebuie să păstrezi tăcerea, până cel mai devreme în săptămâna a 12-a. Asta înseamna că preț de luni întregi nu ai cui să te confesezi, poate doar încă unei persoane la fel de stresate ca tine.

Un asemenea amestec de moravuri sociale, superstiții antice și niveluri de confort personal este greu de schimbat. Totuși, voi risca să presupun că faptul că sarcina a fost înțeleasă „în esență” ca o experiență feminină este în mare parte de vină pentru secretul ăsta. Ar explica și stigmatul care vine la pachet cu faptul că vorbești „prea devreme” sau „prea mult” despre asta. Cine trece prin asta și-ar putea face griji că dacă nu se conformează la reguli, o să fie judecat/ă, sau, mai rău, să fie învinovățit/ă dacă ceva merge prost.

Istoric vorbind, misoginia te-a învățat că pierderea unei sarcini este un eșec individual și atunci ar trebui să fie o rușine privată. Asta înseamnă că prea des oamenii care suferă o pierdere de sarcină sau un avort spontan o fac într-o izolare completă și devastatoare.

Anecdotic, am observat că secretul și rușinea din jurul sarcinii și a avortului spontan nu sunt atât de puternice în comunitățile LGBTQ+ și în spațiile online ale comunătății. E chiar invers, oamenii resping activ conceptele astea, poate fiindcă au realizat deja puterea respingerii în relație cu identitățile sexuale și de gen. Deci faptul că am găsit și alți părinți queer care și-au povestit experiențele înainte de mine nu este deloc surprinzător. 

Înțeleg că e nevoie de asta. Persoanele queer care încearcă să rămână însărcinate n-ar avea niciun sprijin dacă nu ar găsi oameni cu care să împărtășească cu sinceritate metodele prin care ne întemeiem o familie, trucurile și chinurile prin care trecem. Pe scurt, noi suntem de obicei singura sursă de informații și sprijin. Unul dintre puținele lucruri pozitive atunci când nu faci parte din masa socială ar putea fi să eviți sau cel puțin să ai spațiul în care să te dezveți de nevrozele legate de fertilitate.

Vreau să împărtășesc cu tine toate plusurile și minusuri din procesul ăsta, fiindcă, înainte să-mi întemeiez propria familie, articolele despre oamenii ca mine erau senzaționaliste și m-au lăsat cu aceleași întrebări neajutătoare: Sunt un ciudat? Și nu din ăla bun?

N-am avut niciun model pozitiv de urmat și niciun sfat practic. Posibilitatea creării unei familii așa cum am procedat eu a fost ceva învățat total accidental. Când mă uit astăzi la copilul meu frumos, detaliul ăsta în special îmi face inima să tresară. Dacă nu aș fi aflat despre fertilitatea mea și opțiunile de a deveni părinte? Dacă doctorul care a presupus că nu voiam copii ar fi reușit să mă convingă că nu o să pot fi niciodată eu însumi fără o histerectomie? Cunosc oameni cărora li s-au răpit aceste cunoștințe și alegeri, iar asta trebuie să înceteze. N-ar mai trebui să existe niciodată o altă persoană trans sau non-binară care să se bazeze pe noroc sau să aibă de-a face cu povara rușinii, ca să-și îndeplinească visul de a avea o familie, indiferent de formă. 

Mai vreau să folosesc spațiul ăsta ca să explorez multe alte idei și întrebări în legătură cu genul, fertilitatea, familia, ce înseamnă să fii părinte în societatea în care trăim. Am observat că indiferent de gen, prioritizarea întemeierii unei familii mă face să fiu anormal pentru un milenial. Dacă e adevărat într-un sens mai larg că ceilalți oameni, și heterosexuali și queer, au priorități diferite, se datorează alegerii sau nevoilor economice? Am mai învățat pe propria piele că, deși mai mulți părinți încearcă să-și elibereze copiii din constrângerile de gen, ele par să aibă o influență mai mare asupra noastră de dinainte să ne naștem. De ce încă se mai pune accent pe aflarea sexului copilului și pe clasica împărțire binară de roz pentru fetițe și albastru pentru băieței?

Așa că uite-mă aici, continuând tradiția asta queer a împărtășirii excesive. În timp ce scriu articolul ăsta, sunt gravid în patru săptămâni. Am grețuri mereu și sper din tot sufletul că mogâldeața pe care o port în pântec va ieși în lume în jurul celei de-a 40-a săptămână. Sunt de asemenea și conștient că s-ar putea să nu, și dacă se întâmplă asta nu voi fi nici singur și nici nu mă voi simți ca un ratat. 

E un privilegiu să pot împărtăși experiența asta cu tine, fie că ești aici să rezonezi cu asta, din pură curiozitate sau undeva între ele. Sper și că vei rămâne aici cu mine.