10 ani de VICE România

Momente cheie care au schimbat muzica din România ultimilor 10 ani

Serbez intrarea muzicală într-un nou deceniu cu încă o listă, fetișul letal al jurnalismului (pop) cultural.
19.1.21
melodii din ultimii zece ani, trap, manele
Screenshot din „Contactu”, OG Eastbull

2011, primul an al deceniului care s-a încheiat pe 31 decembrie, a însemnat, muzical vorbind, începutul sfârșitului unui microgen mainstream fabricat în România. Pe-atunci, popcorn dance-ul se putea lăuda deja cu vreo două intrări în Billboard Hot 100 și-o carieră globală ce nu mai fusese bifată până atunci decât de O-Zone, ceea ce a gâdilat foarte plăcut mândria „patriotului naționale”.

În timpul ăsta, criza economică își făcea de cap, alimentată de prim-ministrul Emil Boc, care se umfla în pene pe culmile austerității, așa că pot bănui că aluziile trance din acest gen muzical erau pură evaziune în fața unei realități crunte și în trend cu muzici alternative globale. Nu c-aș vorbi aici de epifaniile bombastice ale tandemului David Guetta-Bob Sinclair, care eludau starea de fapt imediată pentru a te imersa ba în tablouri paralele, ba în trip-uri artificiale înfricoșătoare, dar oare își mai amintește cineva de witch house?!

Legenda spune că sound-ul genului era impregnat de un sintetizator virtual care imita sunetul porumbului ce se transformă în floricele, un fel de mașinărie digitală staccato destinată celebrului software de producție muzicală Fruity Loops. Această găselniță a producătorilor locali a făcut înconjurul lumii, grație unor producători ca David Deejay, Edward Maya, Deepside Deejays, Marcel Prodan, Play & Win, DJ Sava, DJ Andi și interprete ca Alexandra Stan și Inna. Plus alți imitatori și alte imitatoare mai mult sau mai puțin abili/abile, printre ei/ele și Elena Gheorghe, Laurențiu Duță, Andra sau Andreea Bănică.

Încurajator, începutul acestui deceniu vine, pe 31 ianuarie, cu cea mai bună memă popcorn, un antihit perfect, cu nici trei mii de views pe YouTube și un text care vorbește, poate pentru prima oară în istoria acestui gen, despre o revoluție. Bonus: un titlu care are atât de multe înțelesuri încât putem presupune că l-ar putea introduce până și pe nedrept uitatul și controversatul erou Vasile Roaită într-un articol din The Independent cu titlul „Romanian «sound» takes over dance music scene”, din care cel mai interesant gest rămâne plasarea între ghilimele a cuvântului sound.       

Formidabila bătălie pentru exportul a ceea ce numește presa internațională din an în Paști The Romanian sound se ducea și într-o arie ceva mai puțin cunoscută de publicul larg. Rominimalul, subgen electronic destinat clubului, săpa și el canale globale și își trăia una dintre epocile de glorie în perioada 2011-2015, în siajul unor mixuri (Fabric-ul lui Rhadoo din 2013, de exemplu), seturi (cei patru ani de rezidență ai RPR Soundsystem la DC10, unul dintre cluburile de referință din Ibiza) și release-uri clasicizate (Într-o seară organică, 12-le triplu al lui Petre Inspirescu, printre ele), ultimele dându-se duse de pe Discogs cu preț de chirie lunară în Dristor. 

Plictisit (mea culpa!) de infinita buclare a minimalului românesc, dau credit pentru deceniul care tocmai s-a încheiat unei piese – lansată pe vinil de Tooney Loose, un minuscul sublabel local patronat de Playedby, platformă bucureșteană de promoting care închide comic un cerc deschis de aterizarea orgasmatică a lui Ricardo Villalobos la Studio Martin într-o seară organică de 25 martie 2006.   

Tot pentru sound-ul românesc s-a zbătut extensiv un colectiv ieșit la lumină prin 2010. În deceniul căruia i-am pus capac la sfârșitul anului trecut, Subcarpați a reușit să le spună zoomerilor, cu dubstep, grime, trap, grafică neon cool, fluier, bundiță nouă și bani din fonduri culturale publice, tot ceea ce le șopteau boomerilor rapperi precum Cheloo, Puya, Sișu sau Cedry2k. Școala veche și școala mai puțin veche din hip-hop își făceau tranziția completă în ultimii zece ani. Vajnicii bărbați creatori de rime inspirate au ba, trecuți prin experiențe nefericite au ba, ieșiți din dependențe de consum ilicite au ba, își unificau aproape în unanimitate mesajele în retorici conservatoare, naționaliste și sexiste, fără să se sfiască în a se agăța de campanii politice cu agende dubioase. 

Hip-hop-ul românesc ajungea de fapt să-și retrăiască la vârsta a doua drama inadecvării. După ce s-a hrănit din imitație în anii '90 și '00, fiind nevoit ba să ficționalizeze masiv spațiul social și disputele asociate lui, ba să se autoflageleze la marginea mainstreamului, decomunizat și inaderent la problemele sociale reale, trendul global al metamorfozării sound-ului hip-hop american îi produce omonimului neaoș niște fracturi urâte. Invazia trap-ului îl va traumatiza definitiv. Așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să dau play unor piese dezlegate integral de imaginarul amintit mai sus.     

Dacă deceniul 2001-2010 se încheia cu Costi „Forță” Ioniță magnetizând fusionist Bulgaria, cel închis acum ți-l readucea la București pe fostul membru al trinomului Valahia, colonizând trending-ul cu hituri în care mixul de artiști funcționează chiar mai bine decât piesele însele. Dar lovitura fusion a deceniului fusese deja dată de Dan Bursuc prin Bogdan Artistu, ale cărui piesă și videoclip din 2013 spuneau un singur lucru: maneaua e adevăratul gen muzical emergent al culturii locale. 

Nu eram foarte departe de momentul în care Florin Salam recunoștea faptul că ritmica muzicii lui trecuse Atlanticul, însă DB avea să dețină viziunea completă, adăugându-i sound-ului un vizual care reușea să iasă din tiparele obosite ale genului. Sound care i se opunea, totodată, unui Alex Velea care își încercase și el mâna în Ferentari cu un an înainte. Tot Bursuc urma să mobilizeze, la Premiile Gopo din 2019, o aproape întreagă categorie profesională în a-și exhiba, să sperăm că terapeutic, intoleranțele elitiste.      

După raidurile nouăzeciste ale unor Anastasia Lazariuc, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, sau ale alternativilor etno Zdob și Zdub, au urmat cele douămiiste ale unor O-Zone, Alexandrina Hristov, Gândul Mâței, Alternosfera sau Pavel Stratan. Al doilea deceniu al mileniului trei a însemnat însă solidificarea definitivă a podurilor de flori de peste Prut. Vorbim, desigur, despre migrația artiștilor basarabeni către București. Un al doilea desant consistent de muzicieni moldoveni, Carla's Dreams, Irina Rimes, The Motans, Mihail, Nicoleta Nucă, GUZ, printre alții, a reușit să facă popul mainstream local ceva mai apetisant și mai subversiv, reușind să viruseze uneori până și cartea de rețete cam nesărate Global Records.

Undeva departe de universurile overground de mai sus, hibrizi multiculturali au bricolat în aceiași ultimi zece ani o scenă fluidă, indiferentă la tribulațiile și la resursele celor amintite mai sus, apelând la mitologii locale, remixând istorii recente, flexând identitar și empatizând multigenerațional.

Această scenă anunța sfârșitul indie-ului à la Radio Guerilla și își clama poziția în universul clubbing-ului alternativ, provocând chiar apariția temporară a unor safe spaces. Asta într-un peisaj care, după accidentul de la Colectiv, a permis doar existența și continua întărire a clubului-fortăreață, deținător al unui număr impresionant de extinctoare.       

Dincolo, dar nu de partea cealaltă, a stat o scenă DIY. Intersectările dintre ele au fost dese, ceea ce a făcut tabloul alternativ și mai interesant, în pofida îngustimii sale. Fabricată din emo, screamo, hardcore, grindcore, garage și alte extensii ale punk-ului și metal-ului, și ea croită în a construi spații pasagere, a conținut și conține entități precum The Nuggers, Coins as Portraits, I Stared into the Forest, Bastos, Livia Sura, Las Poftas, Cold Brats, Fuck You! Dracu, Void Forger și altele. Printre ele, și Cardinal, un combo studențesc plecat din Constanța al cărui LP din 2017 se poate subsuma definirii locale a stoner rock-ului în deceniul peste care am tras obloanele recent.    


Paul Breazu este jurnalist, remixer cultural și DJ. În prezent face parte din proiecte care se ocupă cu arheologia muzicii pop din România (Batiscaf Radio, Discotecă, Arhiva de Sunet), cu istoria socială și culturală a comunităților marginale/marginalizate (PARADAIZ) și este implicat în producția unor proiecte experimentale (CUCA, MetaOrganum, CORNER).