Cele mai penibile motive pentru care unii români au pierdut avionul

De fiecare dată când ies din țară, verific de cinșpe ori dacă am buletinul și de zece ori dacă telefonul e încărcat suficient să le arăt boarding pass-ul. Fac check-in-ul din timp și merg la aeroport cu cel puțin două ore înainte. Că-s nebună și să mă asigur că avionul ăla nu pleacă fără mine.

Nu mi s-a întâmplat niciodată ca o companie să mă lase pe lângă și doar cu două opțiuni: ori o rezervare peste vreo trei zile, pe foarte mulți bani, la alt avion ori să învăț să zbor. A doua variantă pare chiar obositoare. Dar știu că există destule cazuri în care companiile de zbor îți pot da un șut în cur fără nicio remușcare. Fie că vând mai multe bilete decât locuri în aeronavă - o practică legală, dar imorală - fie că te ignoră după ce ai așteptat șapte ore în aeroport pentru că avionul a avut întârziere, fie că dau biletul tău altcuiva, deși tu ești la două scaune distanță de poarta de îmbarcare. Vezi cazul lui Andrei Dăscălescu, de pe Otopeni. Sigur, aici îți asumi niște riscuri când pleci cu companii low-cost. E bine să știi însă că există o grămadă de companii care te ajută să-ți recuperezi banii sau niște bani, în cazul în care zborul tău este anulat din motive ce țin de companie sau zborul are întârziere de peste trei ore. Oricum ar fi, e bine să-ți cunoști drepturile.

În situații d-astea, pot să mă asigur eu de cinșpe ori că am buletinul la mine și tot degeaba. Mai există însă și motive mai puțin dramatice, ba chiar amuzante sau absurde, care le-au frânt zborul unora. Mi-am amintit de cineva care n-a reușit să prindă avionul pentru că își mânca Whopper-ul de la Burger King - singurul restaurant, pe vremea aia, era în aeroportul Otopeni - sau de niște prieteni care erau atât de băgați în munca din laptop, încât n-au auzit că sunt chemați pentru îmbarcare. Alte povești pe care le-am adunat îți arată că să pierzi avionul e perfect omenesc.

Gabriel, 28 ani. Eu aveam zbor la cinci seara din București spre Belgrad, așa că am luat microbuzul din Bacău spre București la nouă dimineața. M-am trezit dimineața cu o furtună de zăpadă care a blocat tot orașul și mă speriasem că poate nu mai circula microbuzul, dar n-a fost problemă. Într-o stație, la Tâmboești, am rugat șoferul să nu stăm mai mult de zece minute, iar lumea a fost ok, înțelegătoare. Practic aveam toate șansele să ajung la timp. Până când, la Urziceni, un domn care a discutat tot drumul cu o sticlă de Albacher, a început să țipe și să urle să oprească undeva că se pișă pe el. Oamenii i-au zis că ei pierd avioanele, dar el amenința că se pișă în autocar. Până la urmă am oprit vreo zece minute.

Când am ajuns la aeroport, angajații ne-au spus că poarta s-a închis de cinci minute. Adică, dacă nu opream atunci, îl prindeam. Deci practic, domnul ăla s-a pișat pe avionul meu. A trebuit să iau microbuz până la Timișoara și de acolo altul spre Belgrad. Și am aflat și că-mi anulaseră zborul retur.

Andreea, 20 ani. În Amsterdam mă uitam după niște ochelari de soare la nici 20 de metri de poartă, pe panou scria Closing Gate, nu Closed și m-am gândit că ar trebui să pot trece având în vedere că nu era încă fix ora de închidere a porților. N-am putut, n-au vrut tipele de acolo să mă lase, așa că m-am întors înapoi în orășelul din sudul Olandei de unde am plecat și-am mai petrecut o săptămână prin zonă. N-a fost mare deranjul, am pierdut doar niște cursuri, dar la ele am avut niște proiecte cu predare online. Ceea ce a fost noroc. Iar biletul a costat cât cel inițial, adică vreo 80 de euro. Per total am ieșit bine, și ochelari de soare și vacanță prelungită.

Bianca, 23 ani. Aveam 16 ani și veneam din Londra. Nu am pierdut avionul, dar era s-o fac pentru că după ce m-am plimbat prin magazine, am zis să intru în game room. Am văzut că avionul meu avea întârziere așa că nici nu m-am grăbit, am jucat în continuare air hockey. La un moment dat am auzit „this is the last call for Miss Bianca”. Atunci m-am panicat și-am lăsat orice joc posibil și-am fugit. Până la urmă, nu a avut așa mare întârziere din cauza mea.

Tuka Matei. Eu am rămas pe jos pentru că mi-au zis că au vândut mai multe bilete decât locuri. Inițial mi-au spus să așteptăm că ne vor duce la hotel. Am tot stat, de la nouă până la 12 noaptea, până n-am făcut scandal, nu s-a întâmplat nimic. Noroc că în situația mea mai erau câțiva oameni. Când am ajuns la cazare, din camera în care eram cazată, a ieșit un domn în halat și mi-a zis că el își așteaptă iubita.

Nu mi-au reprogramat zborul, în săptămâna aia nici măcar nu mai era alt zbor înspre destinația mea. Mi-am luat bilete pentru alt aeroport, mai departe, dar asta doar pentru că aveam o urgență. Am reușit să fac reclamație printr-o agenție și mi-au dat înapoi aproape trei sute de euro.

Adrian, 31 ani. Am pierdut avionul o singură dată. Nu pentru că am ajuns târziu, n-am ajuns deloc. Aveam plecarea stabilită pentru luni, dar fără să verific, trăiam cu impresia că am zborul marți. Mi-am dat seama abia spre seară și era prea târziu să mai fac ceva. A trebuit să cumpăr alt bilet de avion câteva zile mai târziu. Am pierdut aproape 150 de euro cu ocazia asta. Nu aveam nici asigurare pentru biletele de avion și nici în cazul celor de autobuz.

Irina, 56 ani. La mine a fost efectiv penibil. S-a întâmplat acum trei ani, în Cluj. Mergeam în Italia de urgență pentru vizite medicale și-am pierdut avionul pentru că mi-a căzut buletinul din coș sub banda de bagaj. N-au vrut s-o oprească, mi-au zis că sigur nu e acolo și l-am rătăcit eu prin alte părți. Eu eram sigură că-l pusesem în coș și-am făcut și-un atac de panică pentru că-mi tot auzeam numele strigat pentru îmbarcare. Înțeleg de ce nu mă lăsau să trec, dar nu de ce n-au vrut să oprească puțin banda și să se uite. După ce-a plecat avionul, au oprit într-un final banda și mi-au dat înapoi buletinul râzând. Mi-au zis că n-a fost vina lor și dacă vreau, să fac reclamație la Protecția Consumatorului, că oricum nu-i interesează. Am luat alt zbor din Timișoara, tot pe cheltuiala mea.

Cristiana, 22 ani. Eram într-un proiect Erasmus+ în Turcia, iar în ultima zi am avut liber să ne plimbăm prin Istanbul. Eram cu cinci colegi, iar pe seară, fiecare a vrut să facă ceva diferit. Eu, pentru că eram răcită cobză, am rămas în cameră să dorm. Totul ok, până dimineață, când unul dintre noi s-a trezit și-a realizat cât e ceasul. La ora aia trebuia să fim la aeroport deja. Niciunul din noi nu pusese alarma.

Am strâns bagajele cu viteza vântului și-am luat primul autobuz. Tot speram că avem noroc chior. Când am ajuns la aeroport, nici check-in-ul nu-l aveam făcut. Ne-a ajutat cineva să le facem, dar din șase câți eram, nu aveam timp să facem toți, iar al meu era ultimul. Ei au fugit să prindă avionul și eu am rămas singură și speriată de faptul că urma să stau până a doua zi acolo. Iar biletul avea să mă coste cât n-am consumat două săptămâni acolo. Partea amuzantă a fost că, deși colegii mei au fugit, nici ei n-au prins avionul. La coadă au cunoscut un tip care nici el nu reușise să se îmbarce și vorbea turcă. Cu ajutorul lui și skill-urile lui de negociere, am primit toți bilete gratuite pentru următoarea zi. Abia ăsta a fost norocul adevărat.

Pe Alexa o găsești pe Facebook, Instagram sau blogul ei.

Editor: Iulia Roșu