Ritualurile de purificare prin care am trecut în India, ca să mă fac profesoară de yoga

Când aveam opt ani, într-o vacanță de vară la țară, m-a apucat o durere groaznică de măsea. Străbunica mea, Dicuța, nu prea credea în medicamente și avea leac pentru orice durere, așa că m-a sfătuit să fac gargară cu propria urină până trece. Nu mai țin minte dacă mi-a trecut durerea, dar știu că n-a specificat că nu trebuie să înghit. Și uite-așa m-am delectat cu o aromă neobișnuită pe care nu o să o uit vreodată. Câteva zile mai târziu am răcit, iar de data asta, străbunica m-a pus să-mi clătesc nările cu apă caldă cu sare și după să-mi suflu nasul bine până dau tot afară. Deja nu prea mai aveam atâta încredere în leacurile ei băbești, așa că nu am mai încercat și asta.

20 de ani mai târziu, plătesc o mie de lire ca să fac un curs de instructor de yoga, timp de o lună, lângă Rishikesh, în nordul Indiei. Înghesui într-un ghiozdan câteva lucruri și pornesc la drum.

În aeroport mă așteaptă câțiva indieni cu o foaie de hârtie cu numele meu pe ea. Observ că mi-au scris numele greșit: Lina Yln. Mă gândesc că poate așa se scrie numele meu în sanscrită. Întreb dacă sunt de la școala la care mă înscrisesem, aprobă dezorientați și îmi fac semn să aștept. Mă așez pe o bordură, mă uit curioasă la toți oamenii care ies pe ușa aeroportului și nu mai pot de nerăbdare să-mi cunosc colegii. Peste câteva minute apare o chinezoaică și primul lucru pe care mi-l zice e că i-au scris numele incorect, în timp ce se uită confuză la o hârtie pe care scrie Alina Ilin. Arătăm cu degetul una spre alta și începem să râdem. Semn că această călătorie e plină de neprevăzut.

Restul colegilor sunt din America, Asia și Australia, dar cei mai mulți sunt europeni - francezi, nemți, italieni, britanici - și eu: o actriță cu nume aparent flexibil și ochi de chinezoaică, care s-a mutat în Londra de un an și care vrea să învețe yoga de la mama ei, din India.

În prima dimineață de curs, aflu că trebuie să facem zilnic, înainte de răsăritul soarelui, diferite ritualuri de purificare. Începem cu „Jala Neti” - o procedură pentru igienizare nazală, prin irigarea nărilor cu apă caldă sărată. Nu îmi vine să cred. Am venit până în India, ca să mă reîntâlnesc cu leacurile străbunicii mele.

Urc pe acoperișul ashramului împreună cu colegii, stăm cu toții în picioare, respirăm pe gură, ne aplecăm capul într-o parte și ne turnăm apă sărată în fiecare nară cu un recipient special de plastic, ca o pâlnie subțire. Apa iese apoi pe cealaltă nară cu tot cu mucus, bacterii și praf. La final, trebuie să ne asigurăm că expirăm puternic, ca să eliminăm toate resturile de apă. La început fac ceva greșit și apa îmi ajunge cumva și în urechea stângă. Apoi începe deja să-mi placă și mă gândesc ce fraieră am fost că nu am încercat asta de când eram mică, la îndemnul străbunicii.

Pe profesorul care ghidează ritualurile de purificare de dimineață îl cheamă Yogi Ji („Ji” este un termen folosit de yoghini pentru a-și arăta respectul unul față de altul). Yogi Ji are în jur de 40 de ani, e îmbrăcat în alb și are un păr foarte lung, pe care îl poartă aproape mereu strâns în coc la spate.

Când ne întreabă cine are nările complet desfundate, ridic mâna extaziată și le spun tuturor cât de mult mă bucur că am făcut asta, pentru că acum respir mult mai bine. Drept recompensă, Yogi Ji îmi spune că pot să trec la „Sutra Neti”. Îmi răsare un mic surâs în colțul buzei, pentru că nu pot să nu mă gândesc la ceea ce probabil te gândești și tu când auzi „sutra”. Hehe.

Îmi trece repede orice gând când profesorul îmi arată un cablu subțire de cauciuc pe care trebuie să-l bag pe nas și să-l scot pe gură, pentru o curățare mai minuțioasă a cavității nazale. Cred că-ți imaginezi cât de repede s-a dus extazul meu pe toate apele Gangelui.

Prefer să merg într-un colț și să încerc de una singură. Prima încercare: introduc cablul pe nas vreo doi centimetri și încep să strănut. A doua încercare: simt o gâdilătură enervantă și strănut și mai tare. A treia: îl introduc cam patru centimetri și începe să mă doară.

După vreo șapte încercări nereușite, mă uit în jur să văd în ce stadiu sunt colegii mei. Mă simt copleșită de intensitatea cu care majoritatea experimentează diverse tipuri de disconfort sau chiar durere și totuși nu se abat de la scopul final. Mă sperii când văd că unui columbian i-a dat sângele pe nas și mă amuză o italiancă din stânga mea care se uită la mine cu ochii mari și fața roșie, plină de bale și îmi zice că îi e ciudă că pierde cablul printe amigdale. Apoi, observ că un britanic face tot procesul ăsta cu o lejeritate aproape enervantă.

Mă ambiționez să introduc și eu mai cu avânt cablul de cauciuc în nas, dar mă opresc iar după câțiva centimetri, pentru că mă doare. Nu înțeleg ce fac greșit.

Îl rog pe Yogi Ji să mă ajute. Își pune degetul arătător sub nările mele, să simtă prin respirația mea care din ele e mai desfundată și nici nu apuc să îi explic bine că mă doare când încerc să introduc cablul, că deja simt cum cauciucul subțire îmi gâdilă corzile vocale. Apoi, îmi zice să mă aplec, să îmi bag mâna pe gât și să trag cablul afară. În momentul ăsta știu că sunt doar la o tură distanță de vomitat.

Nici nu apuc să realizez bine că am reușit, că îl văd pe Yogi Ji cum scoate repede telefonul și-mi face o poză. Am un zâmbet mirat și oarecum glorios, dar știu că nu o să mai încerc asta niciodată. Următoarea zi, același procedeu, nara opusă.

S-au terminat nările, dar ritualurile de purificare de dimineață continuă, de data asta cu „Kunjal Kriya” - curățarea tractului digestiv. Acum trebuie să bem în jur de șase căni de apă cu puțină sare (aproximativ un litru și jumătate) pe stomacul gol și după să ne băgăm cu toții degetele pe gât, „with a smiling face” și să dăm apa afară, cu tot cu acidul gastric din stomac.

Îți amintești cum profa de matematică îți explica atent măsura unghiului dintre două drepte perpendiculare la tablă, în fața clasei? Aici e exact la fel, doar că Yogi Ji stă perpendicular cu solul, aplecat în față, la 90 de grade și ne arată un fel de geometrie a sistemului nostru digestiv. Nu eram eu foarte atentă la ora de matematică în liceu, dar acum nu mai știu cum să mă bag în fața tuturor, să văd cât mai bine lecția de vomitat voluntar.

Deși e decembrie, nu simt deloc atmosfera de sărbătoare. Prietenii mei din România își pregătesc ghetuțele, împodobesc bradul, mama face cozonaci și sarmale, iar eu împreună cu alți 30 de oameni din toată lumea ne provocăm vărsături în sincron, pe acoperișul unui ashram. Pe lângă asta, încep să reflectez asupra vomei și simt un alt fel de conexiune cu sistemul meu digestiv. Realizez că toată viața mea m-am raportat la vomă ca la un simptom al unei boli, sub nicio formă ca la o practică medicală.

Următoarea zi ajung să mă raportez diferit și la plâns, pentru că practicăm „Tatraka Kriya” - curățarea ochilor și a gândurilor. Stăm cu toții în șezut cu picioarele încrucișate și spatele drept, iar în fața noastră, pe o bancă de lemn, avem o lumânare poziționată la nivelul ochilor. Trebuie să privim flacăra și să nu ne dăm voie să clipim. Cu cât încerc să nu clipesc deloc, cu atât clipesc din ce în ce mai des.

Ca să intrăm în starea de contemplație, Yogi Ji ne descrie minuțios flacăra. Încep să observ ritmul în care pâlpâie, cum se formează o altă culoare în interiorul ei sau cum i se schimbă dimensiunea și mă întreb oare cum a momit Yogi Ji flacăra să-mi acapareze toate gândurile.

Uit de orice altceva, reușesc să nu clipesc câteva minute și pentru prima dată în viața mea, ochii mei înoată în lacrimi, fără nicio stimulare emoțională. Mă amuz când realizez că după ce am vomitat de bună voie, m-am pus și pe-un plâns conștient, ca să îmi lubrifiez și să îmi curăț ochii. Restul gândurilor mi se sting odată cu lumânarea.

Câțiva colegi vorbesc în ashram că vom primi cadouri de Moș Nicolae. Într-adevăr, Yogi Ji ne aduce câteva cutii mari care conțin niște cutii mici și ne dă fiecăruia câte una. Înăuntru descopăr o pompă de curățare a colonului, folosită pentru clisma terapeutică, pentru uz personal.

Nu vreau să fiu nerespectuoasă nici față de Moșu', nici față de Yogi Ji, dar cum ăsta este un procedeu individual și nu e nimeni să stoarcă din mine niște voință, decid să-l ignor. Între timp, aflu și despre „Shivambu Shastra”, o terapie ayurvedică care constă în băutul propriei urine. Aparent, substanțele chimice și nutritive din urină sunt foarte benefice pentru organism în momentul în care aceasta este reutilizată. Se spune chiar că are proprietăți antibacteriene și anticancerigene.

Nu știu dacă sunt singura căreia genul ăsta de terapie i se pare destul de ușor de ridiculizat, dar cert e că de data asta au ținut cont că „suntem prea îndoctrinați cu medicina convențională” și nimeni n-a insistat să încercăm și asta. Oricum ar fi, i-am trimis un mare „namaste” străbunicii mele și m-am gândit că dacă mai era în viață o transformam în mare „Guru ji”.

Una peste alta, toată tortura asta purificatore mi-a întors stomacul pe dos la propriu, m-a făcut să explorez disconfortul fără inhibiții, dar mi-a amplificat percepția asupra senzațiilor din corpul meu și mi-a prezentat o perspectivă mai puțin obișnuită asupra mecanismelor mele fizice și psihice. Surprinzător, am o stare de bine și simt că sunt mai conectată cu mine.

Uneori yoga este privită de foarte mulți oameni ca o educație fizică, cam plictisitoare, sau chiar ca un fel de religie. Yoga în sine este o formă de meditație în mișcare și integrează o serie de terapii alternative care sfidează medicina clasică.

Pe scurt, oricât de scarboase ți s-ar părea toate ritualurile astea, trebuie să treci prin ele dacă vrei să te formezi ca instructor profesionist de yoga în India și nu te mulțumești să înveți din cărți sau tutoriale pe youtube. Oricum ar fi, stai liniștit, nimeni nu o să te oblige să faci nimic din toate astea ca student la un curs de yoga în Occident.

Pe lângă ritualurile de purificare, am făcut și două sute de ore de yoga, anatomie, filosofie și meditație. Am trecut toate examenele, iar acum, ceea ce cu câteva luni în urma părea de nerealizat, a devenit adevăr: sunt instructor de yoga cu acte în regulă. Pregătește-te să-ți iau amigdalele la gâdilat și nasul la desfundat. Glumesc.