Locurile în care o ardeau bogații care au trăit cândva în București

Casele de mai jos erau cele mai căutate de lumea bună a Bucureștiului din secolul 19. Puteau fi ultimii boieri fanarioți, purtători de bărbi, anterii, giubele și ișlice. Aceia care își petreceau serile așezați turcește, fumând ciubuc sau narghilea, la cafele și taifasuri.

Puteau fi și cei care urmau „moda evropenească”, îmbrăcați în redingote, cămăși cu guler înalt și lavaliere, iar doamnele în rochii cu crinolină, din ce în ce mai decoltate, spre scandalizarea celor mai bătrâni. Petreceau, vorbeau, schimbau bilete de amor și jucau cărți.

Ca să te numeri printre posesorii caselor la modă din București, nu ajungea numai să ai o locație adecvată, inspirată după noile curente arhitectonice din Europa.

Mai trebuiau ceva atracții, tratații pe măsură, maniere și – neapărat – o reputație care să te recomande. Poți spune că, în esență, lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

• Proprietari celebri: Filip Lenș, Gheorghe Vernescu (politician liberal, ministru de Interne și de Finanțe)
• Arhitect: Ion Mincu
• Artist decorator: George Demetrescu-Mirea
• Întrebuințare actuală: cazinou

Particularitățile locului —

Prima construcție a fost ridicată de marele vistiernic Filip Lenș ca dar de nuntă pentru soția sa. Filip Lenș și-a fabricat o genealogie fantezistă. S-a numit conte Linche de Moissac și pretindea că era înrudit cu regii Franței. Cei care își cumpără azi doar doctorate gândesc mărunt.

A fost ocupată de două ori de trupele ruse, mai întâi în timpul Războiului Crimeii, când o legendă spune că aici a stat și tânărul Lev Tolstoi, apoi la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când soldații sovietici s-au servit cu bunurile aflate înăuntru.

• Proprietari celebri: Constantin Faca (scriitor), vistiernic Grigore Romanit (apropiat al domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, care venea des să-l viziteze)
• Întrebuințare actuală: sediu al Muzeului Colecțiilor de Artă (din 1978)

Particularitățile locului — 

Palatul a fost început de boierul Constantin Faca și terminat de vistierul Grigore Romanit. După moartea acestuia, clădirea a fost închiriată statului, fiind întâi sediul Cancelariei, apoi al Ministerului de Finanțe.

În fața palatului, doctorul Carol Davila a dat o demonstrație de altruism: unul dintre studenții săi era pe punctul de a fi linșat de rudele unei femei decedate, care credeau că a otrăvit-o cu medicamentul său. Fără să clipească, doctorul a băut toată sticla cu medicament și le-a arătat că nu acesta era cauza morții pacientei, ci boala aflată într-un stadiu prea avansat.

A fost extinsă în 1883 prin adăugarea a două noi aripi, care i-au dat forma de U, cea originală fiind aripa din dreapta.

În anii ‘80, Muzeul a fost vizitat de hoți, ceea ce explică gratiile instalate la ferestrele de la parter.

• Proprietari celebri: Grigore și Irina Suțu (născută Hagi-Mosco)
• Arhitecți: Conrad Schwink, Johann Veit
• Artist decorator: Karl Storck
• Întrebuințare actuală: sediul central al Muzeul Municipiului București

Particularitățile locului — 

În grădina palatului, altădată mult mai extinsă, se găseau gnomi din ceramică pictată, iar de strajă stătea un arnăut cu fustanelă. Înăuntru te întâmpina pudelul preferat al familiei, Luți, care după moarte fusese împăiat și așezat în capătul scării.

În spatele palatului se găsea unul dintre cele două „ceasuri-meridian” din București, un ceas solar care anunța ora prânzului prin detonarea unui mic tun al cărui praf de pușcă era aprins de un sistem de lentile.

Tatăl lui Grigore Suțu, beizadea Costache Suțu, care a ridicat palatul, a avut un conflict cu Alexandru Ioan Cuza, care i-a cerut să dea jos blazonul familiei de pe frontispiciul clădirii și l-a amenințat că altfel va pune pompierii să facă asta. După detronarea lui Cuza, Carol I i-a permis lui Suțu să reașeze blazonul pe clădire.

Până ca boierii să-și piardă marile lor averi, în urma exproprierii, gustul aristocratic românesc a dat o ultimă expresie a statutului și rafinamentului, prin ridicarea în București a unor reședințe somptuoase, cunoscute sub denumirea de „hôtels particuliers”.

Sunt acele case în care te poți pierde, deservite cândva de o armată de servitori, în curtea cărora se adunau caleștile și mai târziu automobilele cu ocazia balurilor și recepțiilor, care strângeau în saloanele cu parchet lustruit toată elita societății din vremea aceea.

• Proprietari celebri: Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul”, Maruca Rosetti-Cantacuzino
• Arhitect: Ion Berindey
• Artist decorator: E.W. Becker
• Oameni de-ai casei: Nae Ionescu, George Enescu

Particularitățile locului —

Terenul pe care se află a fost proprietatea familiei Cantacuzino din secolul 17, numele străzii alăturate (Strada Frumoasă) fiind dat de ferestrele reședinței precedente, una dintre primele clădiri bucureștene care a avut geamuri „într-o singură apă”.

Palatul actual, realizat în stilul barocului francez din timpul domniei lui Ludovic al 16-lea, are drept principale elemente decorative cei doi lei sculptați care flanchează intrarea principală, copiați după sculpturile pariziene din Quai des Tuileries.

Aici și-a dat sfârșitul, în ziua de 23 martie 1913, Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul”, cel mai bogat om din România antebelică, după ce căpătase o congestie pulmonară la o recepție. La căpătâiul său au venit toate personalitățile vremii – inclusiv regele Carol I –, iar cortegiul său funerar, care a străbătut Calea Victoriei spre cimitirul Bellu, a fost cel mai somptuos dintre toate cele cunoscute de Capitală.

Prin testamentul ultimei sale proprietare – Maruca Rosetti-Cantacuzino, nora Nababului, amanta lui Nae Ionescu și ulterior soția lui George Enescu – casa a fost transformată în muzeul dedicat celui mai mare compozitor român și sediu al Uniunii Compozitorilor.

• Proprietară celebră: Martha Bibescu
• Arhitect: Louis Blanc

Particularitățile locului —

Clădirea are una dintre cele mai lungi curți din București, fiind situată la aproximativ 20 de metri de poarta de la intrare. Fațada e împodobită cu monograma familiei, iar fereastra din dreapta are o formă neregulată, pentru a întrerupe monotonia fațadei.

Cea mai cunoscută proprietară a imobilului, principesa și scriitoarea română de limbă franceză Martha Bibescu, a primit porecla de „Marta Hari” în timpul Primului Război Mondial, când s-a arătat prea prietenoasă față de autoritățile germane de ocupație.

• Proprietar: Elena Kretzulescu. Rămasă orfană de mică, și-a petrecut tinerețea în străinătate și a studiat la un pension din Geneva. Revenită în țară, a fost căsătorită mai întâi cu generalul Iacob Lahovary, de care a divorțat, apoi cu generalul Paul Warthiadi.
• Arhitect: Petre Antonescu. Este primul edificiu al arhitectului Petre Antonescu la care acesta a acceptat sugestiile comanditarei. A abandonat stilul neoromânesc, în care construise până atunci, pentru cel eclectic cu influențe neogotice.

Particularitățile locului —

A fost ridicat pe temeliile unei vechi clădiri, proprietate anterioară a familiei Văcăreștilor. Pivnița a fost păstrată și înglobată în structura actuală. Potrivit unor legende urbane, aici ar fi fost descoperită intrarea într-un tunel care ieșea de partea cealaltă a Dâmboviței, folosit de către vechii boieri pentru a scăpa în caz de primejdie.

Spațiul cel mai amplu al clădirii este constituit dintr-un salon cu seră, unde proprietara adora să-și petreacă serile de iarnă. Acesta se păstrează până în prezent, fiind situat în partea stângă a clădirii.

La 1 septembrie 1911, Elenei Kretzulescu i s-a furat suma de 700 de mii lei și bijuterii de mare valoare din această casă. Furtul a fost urmat de un proces în cadrul căruia au fost lansate numeroase acuzații la adresa vieții ei personale.

Proprietara a fost nevoită să vândă casa în anul 1927 din cauza ipotecilor acumulate, aceasta ajungând în posesia statului.

Dacă parte din moștenirea vechiului București este asigurată prin lucrările de restaurare și conservare, alte imobile cu statut de monument istoric sunt aproape de prăbușire.

Situația lor actuală este consecința practicilor din timpul regimului comunist, când aici au fost trimiși locatari anume pentru a distruge clădirile, cât și a tacticii folosite după Revoluție de către rechinii imobiliari, care își folosesc influența pentru a opri orice inițiativă de restaurare, ca monumentul să cadă și să lase locul liber pentru investiții mult mai profitabile.

• Proprietar: Pompiliu Eliade (1869–1914). A fost o personalitate culturală fără vreo legătură de rudenie cu Mircea Eliade. A activat ca profesor de literatură franceză la Universitatea din București și a fost director al Teatrului Național și un precursor al simbolismului în literatura română.
• Arhitect: baronul Henri Susskind, originar din Viena. Acesta s-a stabilit în România după căsătoria cu Paulina, nepoata generalului Ion Vasiliu Năsturel, și a colaborat cu arhitectul francez Lecomte de Noüy la restaurarea mai multor monumente de artă bisericească. De asemenea, are o contribuție fundamentală în edificarea Hotelului Athenée Palace, aflat în prezent sub controlul Hilton.

Particularitățile locului —

Pompiliu Eliade a fost studentul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, fiind cel mai probabil la originea schimbării denumirii străzii unde se află casa în prezent, care era cunoscută mai înainte ca strada Apollon. Totodată, luminatorul casei, sub forma unui turn de formă octogonală, pare inspirat din turnurile desenate de Bogdan Petriceicu Hașdeu pentru castelul de la Câmpina, unul dintre cele mai ezoterice edificii din România.

Așa cum se exprimă cercetătorul Emanuel Bădescu, clădirea este „încă vie, dar muribundă”.

• Proprietar: Colonel Radu Miclescu (1893–1990)

Particularitățile locului —

Istoricul Andrei Pippidi a descris-o astfel: „Casa e de o frumusețe sfâșietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit când nu mai au decât puține zile de trăit.”

Imobilul este ridicat la începutul secolului 20, în stilul neoromânesc, care domina peisajul urbanistic bucureștean al epocii. Între elementele decorative remarcabile se numără turnul din partea stângă și arcadele cu înflorituri de piatră ale ferestrelor. Centrul imobilului este ocupat de o spațioasă sală de bal.

Cât despre proprietar, Miclescu a fost absolvent al Școlii Militare Speciale de la Saint-Cyr (Franța), unde a fost coleg cu generalul Charles de Gaulle, viitorul președinte al Republicii Franceze. Veteran al Primului Război Mondial, în urma căruia a rămas invalid, a fost lipsit de pensie printr-un ordin al regimului comunist și obligat să se mute într-o baie din propria casă, unde a și murit la puțină vreme după prăbușirea regimului.

La 18 mai 1968, în timpul vizitei generalului de Gaulle în România, acesta a solicitat să-l revadă pe vechiul său coleg, care i-a fost prezentat în uniformă de paradă, în urma unui „instructaj” din partea Securității legat de ceea ce putea spune și ce nu.

Lista asta nu-i nicidecum despre toate casele de altă dată din București. E însă o aducere aminte c-a existat viață și înainte de perioada actuală, ba chiar una despre care aflăm tot mai rar și mai puțin. Totodată, aceste case rămân mărturie a unei epoci apuse a bunului gust, a boierimii și aristocrației, a oamenilor bogați cu etichetă. 

Între timp orașul s-a extins, au apărut blocuri înalte, penthouse-uri, mall-uri și clădiri înalte de sticlă. Însă aceste clădiri rămân neclintite ca o amintire a balurilor dansante, a aristocrației și bunului gust, niște piese de muzeu gigantice care-ți arată o istorie pe lângă poți trece și, uneori, o poți vizita – cât încă mai stă în picioare.