Cum a ajuns România să-și vândă cetățenii în schimbul animalelor

După al Doilea Război Mondial, România avea cei mai mare populație de evrei din Europa, după Uniunea Sovietică. În ciuda Holocaustului și alinierii României la Axă, peste 350 de mii au reușit să supraviețuiască.

Mulți au vrut să emigreze după război spre Țara lui Israel, cunoscută atunci sub numele de Palestina, sub mandat britanic. Pentru a sprijini valul de emigranți s-au creat mai multe agenții, dintre care cea mai importantă a fost Aaliyah Beth Mossad. 

Din 1946, agenții au reușit să organizeze plecarea unor vase pline cu emigranți spre Palestina. Totul a mers conform planului, dar lucrurile s-au schimbat odată cu antisemitismul arătat de Stalin – până la urmă, România era un stat marionetă al Uniunii Sovietice.

Antisemitismul din URSS era centrat pe crearea unei uniuni în care rușii sunt singurele persoane care se bucură de „beneficiile” lui Stalin. Ăsta a fost și motivul pentru care s-a încercat exterminarea ucrainenilor prin Holodomor, iar motivațiile o să le regăsești și acum la Putin. 

Încercarea evreilor de a emigra spre Palestina a fost timid oprită pe la sfârșitul lui ‘47, de frica unui alt Holocaust, de data asta de culoare roșie. Istoricul Radu Ioanid scrie în „Securitatea și vânzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel” că din 1948 situația evreilor avea să se schimbe fundamental, pentru că pe 14 mai avea să se înființeze statul Israel, iar o misiune diplomatică ajunsă la București trebuia să faciliteze emigrarea evreilor. 

Prima persoană aflată în delegație la București și care avea rolul să pună bazele unei migrații legale și sănătoase atât pentru statul israelian, cât și pentru cel român a fost Reuven Rubin, un pictor originar din România. 

Pe-atunci, comuniștii duceau o puternică campanie împotriva întemeierii Israelului pe teritoriul Palestinei, deoarece credeau că este „o armă imperialistă veninoasă”. De-abia după august 1948, cei de la Partidul Muncitoresc Român au reușit să ajungă la un consens cu Rubin privind emigrarea evreilor, care era cam pusă în antiteză. Ca să înțelegi, emigrarea evreilor era permisă, dar propaganda împotriva acesteia va fi amplificată. Cum se făcea propaganda? Prin scrisori false în care se povestea despre „condițiile mizere” în care se aflau evreii de acolo.

După ce relațiile bilaterale dintre români și israelieni s-au îmbunătățit, din 1949 a început să se acorde mult mai ușor vize de plecare. Din 1950, plecau lunar aproximativ 2 500 de evrei și chiar se aducea în discuție dreptul evreilor la repatriere – până la sistarea liberei circulații, aproximativ o sută de mii de evrei au reușit să plece. Biletul de călătorie era susținut de Israel, iar statul nou format plătea 57 de dolari pentru fiecare pasager. 

Totuși, Adrian Cioroianu e de părere că, de fapt, evreii ce erau îmbarcați pe vapor trebuiau să plătească mult mai mult. Mai târziu, prețul biletului de călătorie a urcat până la 100 de dolari. Astfel, statul român comunist făcea rost de valută. Totuși, până în 1958 numărul de evrei care urmau să emigreze a scăzut constant, din cauza problemelor interne din România, dar și din cauza politicii Anei Pauker de stalinizare a țării.

După terminarea crizei politice din România, în toamna lui 1958, evreii aveau posibilitatea să se înscrie pentru a emigra spre Israel, iar cozile formate la secțiile de poliție erau destul de lungi. Pretextul înaintat pentru emigrare a fost „reîntregirea familiilor”, dar istoricul Mădălin Hodor e de părere că, de fapt, aceasta este o palmă dată regimului comunist și antisemitismului din Europa de Est. 

Normal că aceste cereri au fost urmate de represalii – mulți evrei și-au pierdut locurile de muncă, iar studenții au fost excluși de la studii peste noapte. Emigrarea a decurs normal până-n ‘59, când țările arabe au protestat, dar comuniștii au găsit o rezolvare și la asta.

Nu, nu s-au ajuns la o înțelegere și la o chestiune diplomatică, nu s-au realizat tratative. Evreii care emigrau primeau de la comuniști o autorizație, bineînțeles falsă, pentru a pleca spre diferite țări din America de Sud, dar, de fapt, aceștia erau trimiși în Israel. 

Până la urmă, vânzarea s-a făcut cu valută, dar și cu animale. Retragerea trupelor Uniunii Sovietice de pe teritoriul României din 1958 e momentul cheie în care România încearcă timid să se apropie și față de Occident. Tot atunci, în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej apare în scenă Henry Jakober, un om de afaceri britanic de origine evreiască. 

Jakober deținea mai multe ferme de animale de rasă în Regatul Unit și a devenit interesat de afaceri în Europa de Est, zonă care era în căutare de porci, vaci, oi sau tauri. Ăsta era și cazul României. Pentru că și-a dat seama că problema evreilor nu era încă rezolvată, Henry Jakober a propus în timpul unei vizite să scoată din țară un evreu din Bucovina în schimbul unor vite care valorau zece mii de dolari. De aici a început un adevărat troc. 

Nevoia de animale de rasă era mare în România, mai ales după ani grei de război și mai ales după ce Uniunea Sovietică a luat o mare parte din cerealele și bunurile României. Potrivit documentelor puse la dispoziție de Radu Ioanid, se pare că s-a ajuns la mai multe înțelegeri prin care evreii și chiar unii români erau scoși din țară în schimbul unor animale de rasă. Cifrele care se învârt în jurul afacerilor lui Jakober sunt imense – se pare că au fost plătiți 12 435 508 dolari, din care 3 414 739 de dolari sub formă de vaci, vite sau oi. Bineînțeles, banii nu erau dați la vedere, ci trimiși prin intermediul unor altor rude din Occident.

Schimburile de genul ăsta s-au extins foarte mult. De la vaci și oi, s-a ajuns la mașini și unelte, ulterior la valută. Dacă te gândești că treburile astea erau făcute la nivel de județ sau maxim regiune istorică, te înșeli amarnic. Foarte multe liste erau făcute ca la piață sub forma „familia X – 10 000 de vaci” și aprobate direct de ministrul de Interne Alexandru Drăghici, iar din 1961 treburile devin atât de oficiale încât se semnează protocoale și se fac liste cu planificări bine puse la punct. 

După ce autoritățile din Israel și-au dat seama de schemele comuniștilor cu omul de afaceri britanic, Shaike Dan, un agent de informații israelian, a fost însărcinat să se ocupe de problemă. Cea mai ușoară țintă pentru a rezolva problema a fost chiar Jakober, pe care l-a amenințat. Prin intermediul lui a reușit să ajungă la autoritățile românești. 

Începând cu 1967, Ceaușescu a dat ordin să se reînceapă vânzarea evreilor pentru valută, dar totul era realizat în mod tacit, printr-o relație personală între Shaike Dan și generalul Gheorhe Marcu din DGIE. Totul decurgea precum o cafea băută în centru, dar nu în București, ci la Ambasadele României din Republica Federală Germană, Austria și Elveția. Orice cât să nu se prezinte prea mult publicului din România situația evreilor. Generalul Marcu se prezenta cu o listă de evrei, iar Shaike Dan avea la el valiza cu dolari americani. 

Bineînțeles, prin prezența în statele comuniste, s-au format legături și cu statele din Pactul de la Varșovia. Cel mai bun exemplu este Germania de Est. În urma unor aranjamente realizate în 1973, Germania a acordat României un credit pe opt ani în valoare de 200 de milioane de mărci, cu dobândă. 

Istoricul Adrian Cioroianu susține că, de fapt, a fost cea mai bună mutare pe care puteau s-o facă germanii, pentru că forța de muncă era foarte puțină, iar muncitorii din Iugoslavia sau Turcia pierdeau în detrimentul etnicilor germani din România, pentru că știau limba. De altfel, chiar și Israelul și-a dat seama că e profitabil să-ți aduci în țară oameni școliți gratuit și cu expertiză din altă țară. Doar Ceaușescu și-a dat seama de asta mult mai târziu. 

Prețurile pentru care erau vânduți cetățenii României nu erau mici. Un absolvent de învățământ superior era vândut pentru 3 000 de dolari, iar studenții pentru 1 700. Muncitorii și persoanele fără profesie erau mai ieftine – doar 600 de dolari, respectiv 500. Mai târziu, prin 1983, s-a realizat un protocol prin care prețul era unul fix. Un evreu care dorea să plece în Israel era cumpărat cu 3 300 de dolari.

Probabil că ți-ai dat seama deja că să-ți vinzi cetățenii pe bani sau vaci nu e tocmai cea mai bună afacere.

Până la urmă, e logic că o astfel de vânzare îți aduce bani pe termen scurt, dar pe termen lung te lasă fără specialiști și, normal, îți scade procentual numărul de persoane apte de muncă și care pot contribui la buna dezvoltare a societății. 

La asta trebuie să adaug și felul în care s-a dezvoltat poporul român. Cel mai probabil, vânzarea nu s-a făcut pe considerente etnice, mai ales că erau și foarte mulți români ce puteau fi cumpărați cu prețuri de nimic și unii dintre ei chiar erau deținuți politici. 

Ceaușescu și-a dat seama târziu de problema asta. Bine, nu s-a gândit de problema pe termen lung, ci și-a dat seama că, de fapt, pierde bani țara, într-un oportunism total.

Pentru această poveste incredibilă nu am concluzie mai bună decât această declarație a lui Radu Ioanid, directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaţionale a Muzeului Memorial al Holocaustului, dintr-un interviu pentru Adevărul: „Liderii comunişti români au reuşit să implementeze «visul de aur» al antisemiţilor români: nu numai că au eliminat aproape toţi evreii din România, dar au şi profitat masiv de pe urma acestei eliminări. Nici legionarii şi nici guvernarea Antonescu nu au reuşit acest lucru, în ciuda crimelor lor.”