Fața nevăzută a vieții de profesor la țară în România

Pe 5 septembrie a început un nou an școlar, dar lucrul despre care a vorbit toată lumea a fost discursul întâmpinat cu huiduieli al lui George Simion de la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Poate mai important de spus e că România are numeroase școli cu toaleta în curte și asta e o problemă majoră, chiar dacă încă ministrul Educației Sorin Cîmpeanu spune că „este o problemă exagerată”. 

Prezent la deschiderea anului școlar la Colegiul Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova, încă premierul Nicolae Ciucă a reîncălzit ciorba cu „România Educată”, deși e destul de clar că proiectul președintelui Iohannis nu înseamnă altceva decât vorbe goale când te uiți la proiectele de lege propuse în ultima vreme.

Sistemul educațional din România n-ar putea deveni performant nici printr-o minune, în condițiile în care suntem pe ultimele locuri din UE când vine vorba de procentul din PIB alocat. Iar pandemia a înrăutățit și mai mult lucrurile și a creat o prăpastie și mai mare între elevii de la oraș și cei de la sate, care nu au avut acces la internet sau nu au avut echipamentele necesare pentru a participa la orele online.

Genul ăsta de realități sunt subiectele pe care regizorul David Schwartz le abordează în spectacole de teatru încă din timpul facultății. Avea doar 20 de ani când a co-fondat Tanga Project, un grup de artiști care încercau să facă lucrurile „altfel”, pentru că ce vedeau pe scenele teatrelor publice nu avea nicio legătură cu problemele și preocupările lor.

„Făceam comparația cu filmele pe care le vedeam, care reușeau să vorbească despre realitatea imediată, despre contradicțiile sociale și politice ale acestei realități. Ne doream foarte mult să ajungem la un alt public, să facem spectacole pentru oameni care nu merg la teatru. Aș spune că, într-un fel sau altul, asta facem și astăzi”, explică David.

David colaborează în continuare cu mulți dintre cei cu care a lucrat în perioada Tanga Project – printre care Paula Dunker, Bogdan Georgescu, Irina Gâdiuță, Alice Monica Marinescu sau Mihaela Michailov. Una dintre primele lor intervenții a fost un spectacol maraton de teatru comunitar în cartierul Rahova prin care au încercat să împiedice evacuările. Un alt proiect de suflet a fost cel de teatru comunitar de la căminul de bătrâni „Moses Rosen”, în urma căruia s-au născut mai multe spectacole pe care le-au făcut împreună cu rezidenții.

Cu echipele sale, David a explorat subiecte care de cele mai multe ori sunt ignorate de arta mainstream, de la istoria mineriadelor la migrație sau viața de-acum a minerilor din Valea Jiului.

Pentru că vorbeam de educație, cel mai recent spectacol al lui David se numește „ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară”. Pentru a-și face o idee despre cum arată învățământul rural dincolo de statisticile sumbre, el și echipa lui au documentat subiectul timp de un an – au făcut interviuri cu zeci de oameni din cinci județe diferite din țară, au cunoscut profesori și elevi și au participat la ore în diverse școli. Alături de el au fost asistenta de regie Eva Todică și actorii Katia Pascariu, David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai și Tavi Voina.

Spectacolul a avut recent premiera în cadrul Stagiunii de Teatru Politic și am profitat de ocazie să aflu mai multe de la David despre modul lui de lucru, ce a aflat pe teren despre ce înseamnă învățământul la țară și care-i faza cu teatrul politic. Acesta e a treia producție nouă de teatru din cadrul proiectului Perifeeria, finanțat prin granturile SEE 2014 – 2021 în cadrul programului RO-CULTURA.

Următoarele reprezentații din „ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară” sunt în București, pe 22 și 23 septembrie, de la ora 19, la Centrul Replika. Intrarea e liberă, dar trebuie să-ți faci rezervare înainte. Programul complet al stagiunii îl găsești pe pagina lor de Facebook.

VICE: Ce-a presupus munca de documentare?
David Schwartz: Încă din 2009–2010 mi-am consolidat un soi de modus operandi, pentru că cercetarea noastră seamănă de multe ori cu o investigație. Începem cu discuții informale, vizite, observație, apoi interviuri semistructurate. Mă uit foarte mult și la presă, la știri sau articole din mediul online, dar și la postări sau grupuri de Facebook. Pentru acest spectacol despre învățământ mi-am făcut timp de o lună și un program de TikTok. 

De-asemenea, citesc foarte mult despre subiectul care mă interesează, de la ficțiune la studii sociologice sau antropologice și reflecții teoretice sau filosofice, mă uit la filme sau la alte spectacole de teatru relevante. Uneori cercetarea te duce în direcții nebănuite. De exemplu, în discuțiile pe care le-am avut cu profesoare și profesori pentru „ACROBAȚII – 7 zile din viața unor profesori de țară”, am auzit de atâtea ori că „se luptă cu morile de vânt”, încât m-am apucat să recitesc „Don Quijote”. 

Când tema și contextul ne permit, ne place foarte mult să facem ateliere de teatru participativ cu grupul vizat pentru documentare. În cazul de față, împreună cu partenerii noștri de la Asociația Constantin Hamangiu, am organizat timp de trei zile un atelier cu profesoare din județul Vaslui, ținut împreună cu actrița Anamaria Feraru, pornind de la diverse exerciții practicate de Augusto Boal. 

A fost un schimb foarte interesant – profesoarele au aflat câte ceva despre tehnicile Teatrului Oprimaților, iar noi am învățat multe despre condițiile de muncă, viața și aspirațiile cadrelor didactice. 

Cum ați ales profesorii cu care ați făcut interviurile? Din ce ați observat, ce rol mai are profesorul în mediul rural, e în continuare o persoană marcantă a comunității? Cum își văd ei rolul?
Am încercat să vorbim cu cadre didactice cât mai diferite, ca vârstă, gen, orientare politică, aspirații, materie predată. Condiția a fost să predea sau să fi predat în mediul rural sau în școli din orașe în care învață preponderent elevi din familii mai sărace sau elevi care provin de la țară. Am încercat și să acoperim o arie geografică mai largă.

Profesorul e cu siguranță o persoană marcantă în comunitate. În același timp, mi se pare că s-a creat o anumită distanță între profesori și sat. Sunt multe cadre didactice care locuiesc în oraș și fac naveta, sunt mai puține cele care locuiesc acolo și capătă un rol mai serios în comunitate. Există în continuare respect pentru profesori, dar e și un grad de neîncredere. În sfârșit, majoritatea simt că nu mai sunt apreciați ca înainte. 

Într-o societate în care valoarea supremă este banul, iar succesul se măsoară în mașini sau case, meseria de profesor nu mai are prestigiul pe care îl avea mai demult. Un profesor îmi povestea că i-a întrebat pe copiii de clasa a șaptea ce meserie și-ar dori să aibă și nici măcar unul nu a spus „profesor”.

Îmi imaginez că, într-un fel sau altul, aveați niște așteptări înainte să vă apucați de acest proiect. În ce fel v-au fost demontate pe măsură ce ați intrat în profunzime în subiect?
Sigur, deși am citit mult despre subiect, am plecat și noi cu diverse clișee. Primul și cel mai important – neîncrederea relativă în profesori. Am descoperit, în mare parte, profesori dedicați și entuziaști. Pe de-o parte, antrenați în metode „alternative” de predare, nu învățate la formări și workshopuri, ci mai ales experimentate direct, cu elevii, în comunitățile respective. Pe de altă parte, antrenați în tehnici de a aduce elevii la școală, de a monitoriza situația socială și problemele de familie. 

Sigur, nu sunt toți așa, sunt oameni diferiți, cum e și firesc, dar clișeul despre profesorii slab pregătiți de la țară e mai degrabă o preconcepție. Ar mai fi ideea că programa este supraîncărcată – valabilă poate pentru matematică și alte științe exacte, dar complet falsă în ce privește programa la limba și literatura română. 

Profesorii de gimnaziu au libertatea să lucreze cu texte foarte diverse, inclusiv contemporane, nu există constrângeri legate de abordarea unui autor sau a altuia. Un alt clișeu – rolul presupus negativ al inspectoratelor. De fapt, ele monitorizează, ajustează diverse probleme, pot interveni în sprijinul unor inițiative locale. 

Inspectorii dețin o cunoaștere reală, la firul ierbii, a școlilor din județ și a problemelor cu care se confruntă societatea respectivă. Ce mi s-a părut flagrant, îmbucurător și dezarmant totodată, este că în majoritatea cazurilor oamenii sunt bine intenționați și capabili – și cadrele didactice, și directorii, și inspectorii, ba uneori și autoritățile locale. 

Pur și simplu, problemele structurale la nivelul societății respective – sărăcia, disoluția familiilor, intrarea în câmpul muncii a copiilor de 10–12 ani, sunt atât de grave, încât, cu toată bunăvoința, o schimbare de anvergură e aproape imposibil de produs.

Care sunt în general reacțiile pe care le primiți după ce performați în fața celor care v-au împărtășit poveștile de viață?
Pentru spectacolul acesta plănuim ca pe parcursul următorilor ani să facem un turneu în localități mici, inclusiv în unele dintre cele în care am făcut cercetare. La toate spectacolele noastre reacțiile persoanelor ale căror experiențe sau perspective le transmitem sunt vii și incitante. 

Oamenii se recunosc, simt că li se face dreptate, intervin, comentează chiar în timpul spectacolului, aprobă diverse replici sau iau partea unui anume personaj. Un scurt episod de la cea mai recentă reprezentație cu „Lucrător universal”, spectacol despre distrugerea sindicatelor din hipermarketuri: la un moment dat, directoarea de Resurse Umane îl presează pe un lucrător, cu un amestec de seducție și șantaj, să semneze o hârtie de ieșire din sindicat. 

Când actorul era pe cale să semneze, s-au auzit tare mai multe voci din sală – „Nuuu! Nu semna! Nu semna!” –, urmate de murmure de dezaprobare când a semnat. Acest tip de reacții vii, directe, ne fac să ne reîndrăgostim de teatru, să înțelegem în ce constau forța și potențialul emoțional, dar și politic, al unui spectacol.

Multe dintre spectacolele tale au legătură cu munca și modul în care ne raportăm la ea. De ce ai ales să vorbești în „Acrobații” despre profesorii din mediul rural?
M-a interesat tocmai dimensiunea de muncă a actului didactic. Suntem prea obișnuiți să ne uităm la profesori (chiar și la artiști) ca la oameni „de vocație”, care trebuie să fie obligatoriu și la orice oră îndrăgostiți de munca pe care o fac, dedicați la maximum, cu toate că poate că nu le ajung banii de chirie sau trăiesc într-un stres îngrozitor. 

Pentru mine e foarte interesant să discut în spectacolele la care lucrez despre relațiile de muncă și experiențele de la serviciu.

Avem de-a face cu un paradox destul de ciudat: deși majoritatea dintre noi își petrece minimum o treime din viață la muncă, vedem foarte puține spectacole de teatru, filme sau cărți despre problemele cu care ne confruntăm la lucru. Eu încerc să contrabalansez această lipsă.

Cum crezi că ar putea teatrul politic să iasă din „bulă”? Ai vrea să montezi pentru scena mare de la TNB, dacă ți s-ar propune, sau te simți mai confortabil în spații mai mici, alternative, unde nu ești nevoit să faci compromisuri de niciun fel?
Cred că și această „bulă” are nevoie să vadă spectacole care să o pună pe gânduri, să o provoace, să îi întărească sau, dimpotrivă, contrazică unele păreri sau idei. Procesul de (auto)educare e unul permanent, iar așa cum noi învățăm foarte multe în procesul de cercetare sperăm că și publicul nostru învață câte ceva din rezultatul final.

Sper că, în cele mai reușite spectacole ale noastre, reușim să provocăm mai degrabă decât să predicăm. Oricum, cu fiecare spectacol ajungem la un public nou și divers. Am jucat în parc, în parcări, în universități, am jucat pentru lucrători din comerț, pentru mineri, pentru lucrătoare sexuale. De 15 ani deja, ieșim destul de des din „bulă”. 

Mai departe însă, sigur că aș monta pe orice scenă, pentru orice public, inclusiv pe scenele unor teatre „burgheze”. Poate e chiar mai important să ajungă un discurs critic și acolo, tocmai pentru că e un alt tip de public. 

Cât despre compromisuri de ordin politic sau estetic, pur și simplu nu le-aș face. În ultimii ani am lucrat la câteva teatre de stat și niciodată nu a existat vreo intervenție care să îngrădească libertatea mea de expresie sau să încerce să îmi „tempereze” ideile sau opiniile. Cred că și ăsta e un clișeu – că în teatrul de stat faci mai multe compromisuri. 

Ce le spui celor care repetă că „arta nu trebuie să aibă treabă cu politica”? De unde frica asta de „politic” și de „stânga”?
Și aici cred că am depășit o etapă. Spre deosebire de acum zece ani, azi nu prea mai crede nimeni că arta nu are treabă cu politica. Pe scena TNB se face reclamă la #rezist și se condamnă invazia rușilor în Ucraina. De fapt, mainstreamul liberal a integrat deja arta politică, dar, desigur, doar cea cu orientarea politică care îi convine.

Așadar, rămânem doar cu frica de „stânga”, care e o combinație de analfabetism politic și instinct de conservare a privilegiilor. Nu e ușor de luptat cu asta într-o societate care cultivă la toate nivelurile valorile cele mai rudimentare de dreapta, de la fetișizarea brandurilor la supremația banului. 

Eu pledez pentru un teatru critic, atent la contradicțiile și paradoxurile realității în care trăim. Nu teatrul acesta critic e de stânga, ci, așa cum spunea teoreticianul Alex Cistelecan acum câțiva ani, „realitatea e de stânga”. Nouă ne rămâne sarcina să decriptăm și să recompunem cu mijloace scenice această realitate – cu expresivitate, precizie și onestitate, calități din ce în ce mai rare în zilele noastre.