Cum e să chelești de la 20 de ani

Calviția poate afecta oamenii de toate vârstele și genurile, dar e mai mult asociată cu bărbații maturi. Până împlinesc 50 de ani, între 40 și 50 la sută dintre bărbați vor fi cel puțin parțial chei. Dar adesea, se întâmplă mult mai devreme: 16 până la 30 la sută dintre bărbați experimentează pierderea părului înainte de 30 de ani. Unii încep să chelească deja din liceu, o vârstă dificilă la care să te confrunți cu inevitabilitatea îmbătrânirii. 

Am vorbit cu trei tineri care și-au pierdut parțial sau complet părul despre ce impact a avut asta asupra relațiilor romantice și sociale. 

„N-am avut niciodată păr frumos. Am început să chelesc în față când aveam 17 ani, iar până la 18 ani mi-a fost deja clar că urma să chelesc foarte curând. E sigur o treabă genetică - unchiul meu era chel ca mine - dar mai e vorba și de puțin ghinion.

La început nu mi-a plăcut deloc. Toți prietenii mei mergeau la frizer și aveau coafuri stilate, în timp ce eu nu-mi permiteam asta. Sunt norocos că nu m-a batjocorit nimeni niciodată, deși prietenii mei mai făceau câte o glumiță din când în când. Nu m-au deranjat neapărat, mai puțin într-o zi în care s-a întâmplat de mai multe ori și m-am simțit insultat.

Faptul că mi-am pierdut părul m-a făcut să mă simt slab, neajutorat. Până la urmă, pierdeam o parte din mine. La 18 ani, chiar îmi păsa de cum mă vedeau fetele și credeam că voi fi mai puțin atrăgător. Pe atunci, purtam aproape mereu o căciulă. 

Din fericire am putut să vorbesc cu părinții mei despre asta. S-au oferit să mă ajute cu bani pentru transplantul de păr, dar n-am făcut niciodată acel pas. Chiar era o soluție? Cât ar fi durat?

În urmă cu câțiva ani am început să chelesc ca lumea și la ceafă, așa că am decis să mă rad complet. La prima mișcare a mașinii de tuns m-am gândit: La naiba, ar fi trebuit să o fac mult mai devreme. Sunt bine, nu primesc decât complimente. Și prietenii mi-au susținut alegerea. 

Acum mă rad o dată pe săptămână și arăt mereu fresh. Încă mai port căciuli, dar doar fiindcă îmi plac. Cred că chelia nu mi-a afectat niciodată viața amoroasă. Fiecare oală are propriul capac și e plin de capace în lume.” - Jeroen van Nieuwpoort, în vârstă de 28 de ani, supervizor la un cămin pentru persoane cu dizabilități mentale. 

„Când aveam 20 de ani, fratele meu a chelit și familia m-a avertizat că mi se va întâmpla și mie. Calviția este o chestie ereditară. Fratele meu s-a dus în Turcia să-și facă transplant de păr. Mie personal nu-mi pasă - faptul că mi-am pierdut părul nu a avut un impact puternic asupra modului cum mă percep. 

Până la 23 de ani am avut mult păr, dar apoi a început să se rărească. La început nu se vedea foarte bine, dar la un moment dat s-a format un pătrat în vârful capului. Conștient sau nu, am început să-mi tai părul în acord cu el. 

Ani de zile am mers la frizer o dată pe lună ca să-mi mențin freza. În părți îmi crește repede părul. Frizerul m-a îndrumat cum să-mi ascund partea cheală cu un spray. L-am încercat o dată, dar faptul că mă prefăceam că am păr nu mă liniștea. 

În urmă cu șase luni, am cumpărat o mașină de tuns și m-am tuns la câțiva milimetri. Cu câteva secunde înainte să o fac m-am gândit: Poate că nu e o mișcare bună. Dar acum sunt mulțumit și faptul că nu trebuie să mai plătesc lunar un frizer mă ajută să economisesc și bani. 

Îmi trăiesc deschis calviția, nu mă rușinez de ea. Vreau să arăt societății că nu e nimic în neregulă să vorbești despre cum arăți, chiar dacă ești bărbat.” - Vinoud Douglas, în vârstă de 26 de ani, project manager și designer industrial.

„Când văd un bărbat cu căciulă și observ că e parțial chel, simt puțină milă. Îl înțeleg, toată lumea face față cum poate, dar cred că să te tunzi la zero și să porți look-ul ăsta direct este o eliberare grozavă.

La aproximativ 19 ani am început să-mi pierd părul din vârful capului. A fost foarte greu, m-a făcut să mă simt nesigur. M-a ajutat faptul că aveam un prieten care era deja chel, așa că nu eram singur. Am citit și am înțeles ce opțiuni aveam și am descoperit că nu prea am ce face în afară de transplant de păr. 

Când chelești, mor foliculii. Poți să încetinești procesul cu medicamente, dar au adesea efecte secundare neplăcute. O perioadă am folosit o pudră pe care o dădeam pe păr să pară mai des. Era un fel de remediu minune, dar m-am gândit și la faptul că doar amânam inevitabilul. 

Când prietenii au făcut mișto de părul meu nu m-a deranjat, dar dacă un necunoscut îmi zicea ceva, deveneam foarte furios. Odată, la o petrecere, am flirtat toată seara cu o fată. Lângă noi stătea un tip și, pe un ton batjocoritor, a început să vorbească despre chelia mea. Tipa și cu mine am rămas mască. 

Am făcut tot posibilul să-mi ascund chelia. Mi-am pieptănat părul pe spate chiar dacă nu-mi plăcea. La 23 de ani am plecat în vacanță cu prietenii și am decis spontan să mă tund la zero. La început a fost un șoc, mi-a luat un timp să mă obișnuiesc cu asta. În următoarele luni, l-am lăsat să crească înapoi, dar știam că vor exista limite. Nu mai găseam o freză care să funcționeze. 

La un moment dat, iubita mea mi-a propus să mi-l tundă pe tot și a făcut-o. M-am simțit eliberat. Să chelesc m-a făcut să mă simt foarte nesigur. Dar acum o văd ca pe o calitate unică. De fapt, iubitei mele i se pare sexy. 

Acum nici nu mă mai gândesc la asta, mai puțin vara când trebuie să-mi aduc aminte să mă dau cu cremă cu protecție solară pe cap.” - Rens Peters, în vârstă de 26 de ani, student la master și educator.

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.