Istoria tulbure a alcoolului românesc, de la rachiul din ogradă la whisky-ul făcut în cadă

Românul e frate cu codrul, dar parcă-i mai frate cu alcoolul. Ori, cel puțin, așa spun clasamentele europene cu privire la consumul de alcool, unde suntem pe podium. Bem mult, intens, dar aparent, nu atât de frecvent ca alți frați din UE – consumul lunar de alcool este mai frecvent în Lituania, Letonia și Cipru, iar Danemarca e pe primul loc când vine vorba de volum per ocazie (România e pe doi). Relația unei societăți cu băutul e însă mai complexă decât pare la prima vedere.

Știi și tu stereotipurile naționale care spun că nemții sunt cu berea, francezii au vinul ca brand național, slavii sunt văzuți ca băutori excesivi de vodcă, iar grecii se prefac în continuare că ouzo chiar are gust bun. Dar dincolo de simplificări pentru amuzament, au și ele ceva adevăr în spate și o întreagă istorie.

De asta am vorbit cu Narcis Tulbure, istoric și antropolog, care a scris despre istoria recentă a consumului de alcool în România. Am vrut să aflu cu ce se distrau românii în trecut, dacă era vorba de preferințe sau lipsă de opțiuni și cum am ajuns de la whisky făcut în cadă la începutul anilor ‘90 la bere craft.

Deloc surprinzător, încă din secolul 19 românii beau alcool de proastă calitate. Și mult. Peste 80 la sută din populația Moldovei și a Țării Românești trăia la sat, se ocupa cu agricultura și, evident, nu o ducea prea bine. Pentru majoritatea, rachiul obținut prin distilarea fructelor și cerealelor era the weapon of choice. Se bea fie din producție proprie, fie de la birtul din sat.

Vinul venea și el din urmă, dar nu era vreo lumină. Berea era prezentă, dar mai mult prin orașe și târguri. Era mai degrabă o băutură urbană, pentru călători și mici negustori. Boierimea și pătura înstărită, pe de altă parte, erau printre puținii privilegiați care aveau acces la coniacuri, vodcă și vinuri scumpe.

Ardealul, deși asemănător în linii mari, avea o particularitate a lui. „În satele de munte producția avea loc la comun, în cazanul sătesc. Nu pentru că ar fi vrut, ci pentru că era o investiție prea mare de făcut pe cont propriu. Iar pentru orice cantitate produsă exista și o zeciuială, o taxă pe care o plăteai celui care îl deținea.”

De fapt, la început nu a fost atât de complicată. Tânărul stat român avea în secolul 19 un scop clar în minte: să aducă bani la buget. Și, cum toată lumea bea, era clar că accizele pe alcool aveau să devină una dintre cele mai lucrative surse. Numai că e o diferență mare între a legifera un impozit și a-l culege.

Dacă acum e totul normat, lucrurile nu stăteau la fel pe-atunci, după cum spune și Narcis. „Afacerile erau greu monetizabile – exista și producția proprie, unele birturi schimbau alcool pe produse ori servicii. La fel ca alte țări est-europene de pe-atunci, statul român a lucrat din greu pentru a controla producția și distribuția pentru a le taxa.”

Nu fără rezultate însă, pentru că veniturile din accizele pe alcool au devenit o sursă indispensabilă. „Erau sate care depindeau în mare parte de veniturile provenite din impozitarea alcoolului. Se ajunsese la un moment dat ca accizele pe alcool să acopere toate cheltuielile cu armata pe timp de pace.” Problema e că a funcționat atât de bine, încât statul a ajuns să ceară tot mai mult.

La început, acciza era doar pentru alcoolul produs pentru comercializare, dar în 1900 guvernul a decis să-l impoziteze și pe cel produs în casă pentru consum propriu. Ceea ce, desigur, a dus imediat la mai multe răscoale din partea țăranilor – inclusiv la celebra răscoală din 1907, unde una dintre cererile principale era abolirea taxei pe vin. Iar guvernul român a răspuns prin suprimarea brutală a protestelor – cum va deveni curând tradiție în acele vremuri –, dar cu toate astea a renunțat mai târziu la impozitarea alcoolului produs pentru consum propriu.

S-a ajuns până la urmă la o monopolizare a distribuției de alcool din anii ‘30. Producția era încă lăsată în mâna privaților, însă distribuția prin comune se făcea la celebrele MAT (Monopolul Alcoolului și Tutunului). Motivul din spate era că așa statul va controla distribuția de alcool și va reduce efectele sociale negative în timp ce face și bani.

Dacă ai văzut filme cu gangsteri ca Once Upon A Time in America, The Untouchables sau seriale ca Boardwalk Empire atunci ai auzit sigur și de prohibiția care a început în Statele Unite ale Americii în 1920. Motivul care a stat în spatele ei se regăsea la fel de bine și-n România: consumul abuziv de alcool și toate consecințele sociale și familiale care apar de aici. Ceea ce te face să te-ntrebi: oare n-o fi existat și la noi o mișcare antialcool? Și, dacă da, de ce n-a fost la fel de puternică?

„Am avut și noi o mișcare a temperanței, nu chiar prohibiției”, spune Narcis. „Era venită în mare parte din literatura medicală la începutul secolului 20, însă discursul medicilor avea un substrat eugenist destul de pronunțat. Se vorbește deseori despre degenerarea genetică provocată de consumul excesiv de alcool. Mișcarea temperanței nu a devenit niciodată mainstream, discursul legat de alcool a prins într-o mică măsură doar în rândul mișcării legionare.”

Discursul despre alcool s-a amestecat destul de mult și cu naționalismul și xenofobia. Asta din cauză că mulți dintre proprietarii cârciumilor nu erau etnici români. „Mulți dintre ei nu primeau cetățenia română, deși se născuseră și locuiau aici. Fără cetățenie, nu puteai deține pământ, așa că în afara agriculturii nu aveai multe alternative de venit.” 

Cum băutul pe datorie a existat dintotdeauna, mulți dintre compatrioți ajungeau îndatorați acestor cârciumari. Erai nevoit să plătești fie cu muncă fizică, fie cu ce aveai – pământ sau alte obiecte. Iar cum mulți dintre patronii de cârciumi erau evrei, nu e greu să-ți imaginezi cum discursul a virat spre necreștinul malefic care împinge românul în dependență ca să-l jupoaie de averi.

Când vine vorba de consumul de alcool, cel mai mare impact l-au avut industrializarea și urbanizarea din primele decenii socialiste. Democratizarea consumului, dacă e să ne gândim la muncitorul mutat la fabrica din oraș și în care ideile noi se împletesc cu cele vechi. „Pentru mulți rămăsese gândirea din rural că alcoolul e o chestiune de prestigiu: ai bani mulți, bei mai mult. Iar cei mai mulți aveau un venit stabil, salariul, chiar dacă nu era așa de mare. Se deschideau numeroase baruri și restaurante, ceea ce aducea și câteva schimbări majore.”

Nu se mai bea doar țuică de proastă calitate. Băuturile de prestigiu erau whiskyul și coniacurile fine pentru bărbați, simbol al sofisticării. La femei erau spirtoasele aromate, mai ales în barurile Femina de pe vremuri. Berea începe să fie accesibilă peste tot, inclusiv în MAT-urile de la sate, monopol păstrat din interbelic. Pe lângă asta, barurile din orașe ofereau și un grad de anonimitate consumatorului, față de cârciuma de la sat unde știa toată lumea cât de des bei.

Tot atunci se schimbă rolul social jucat de alcool. „A fi integrat în colectivul de la muncă, în grupul de prieteni, începe să fie legat cu ideea de a bea împreună.” Astfel, băutura a început să fie legată și de configurația genului, identitatea masculină. „De aici ideea că a fi bărbat înseamnă a bea mult și a fi rezistent, ori ideea că bărbații beau împreună, separat de femei. Dar, cu toate schimbările, tot tăriile au rămas preferate în rândul bărbaților, băutorii de bere erau chiar considerați mai efeminați pentru că preferau o băutură soft.”

Astea însă sunt doar părțile mai plăcute, ca să zic așa, din poveste. Accesul mai facil la alcool venea și cu probleme – cine ar fi crezut, nu?

„Atitudinea statului român a fost mereu una schizoidă. Multe din veniturile sale veneau din impozitarea alcoolului, inclusiv în comunism. Pe de altă parte însă alcoolul venea la pachet și cu o grămadă de probleme sociale. Așa că, timp de peste o sută de ani, statul ba s-a luptat să controleze distribuția și s-o reducă, ba era nehotărât ce să facă.”

Consumul de alcool a crescut de-a lungul anilor în toate statele socialiste – de aici și campania împotriva consumului pornită de ultimul dictator al URSS Mihail Gorbaciov.

„La noi începuse o campanie chiar cu câțiva ani înainte, la începutul anilor ‘80 – de la postere cu mesaje moralizatoare prin fabrici, până la vânzarea băuturilor doar în anumite ore.” Publicul țintă al campaniilor erau muncitorii din fabrici, victime și cauze totodată ale mai multor accidente. Și, cum se întâmplă la orice prohibiție, se creează drept răspuns și o piață neagră a produsului interzis. Dar hei, ce nu era pe piața neagră românească în anii ‘80?

„Cei de la țară își umpleau curtea cu corcoduși, uneori și pruni, pentru țuică. Puteai să produci pentru consum propriu, problema era atunci când comercializai.” Ceea ce se rezolva de obicei prin tradiționala șpagă. 

Producția proprie se întâmpla mai mult în rural, unde alcoolul devenise o monedă secundară de schimb în economia neagră a trocului. Ceva asemănător cu Kentul și cafeaua la oraș, probabil. Și nici nu eram singurii, se pare că și în Republica Moldova, parte din URSS, vinul avea un statut de monedă chiar și mai bine conturat.

Aveai și la oraș tot felul de metode ascunse de a face rost de alcool – vezi și Secretul lui Bachus, un film din ‘84 despre cum funcționa piața neagră a alcoolului, inspirat dintr-o poveste reală. 

După cum povestește jurnalistul cultural Cosmin Dragomir, care deține și o colecție impresionantă de etichete de băuturi din perioada comunistă, Ceaușescu a interzis majoritatea importurilor de băuturi alcoolice. „Mai găseai un rom din Cuba, o sticlă de whisky din Occidentul decadent sau câte o votcă rusească ori poloneză care nu-ți anestezia gâtul pe dinăuntru precum surogatele noastre. Ultimele pare că au fost interzise după ce dictatorul a aflat că odraslelor sale le cam place să tragă la măsea fix din licorile făcute la est și nord de Prut.”

Suntem în anii ‘90 – dictatorul a murit, regimul a căzut, să fie libertate și statul să nu-și mai bage nasul în toate! Toată atmosfera asta de euforie dublată de apariția unei varietăți de produse noi ne-a făcut să uităm și că, fără stat, înseamnă și fără controlul calității. „A fost o perioadă prolifică pentru contrabandiști și cei care vindeau alcool contrafăcut – bine-cunoscutul whisky în cadă. În special cei care aveau dinainte legături în servicii sau miliție au reușit să se îmbogățească foarte rapid din treaba asta. Era o adevărată haiducie în acei ani”, spune Narcis. 

Lucrurile s-au mai calmat de atunci, la fel ca majoritatea piețelor negre din anii ‘90.

Nu mai găsești chiar peste tot alcool contrafăcut pus în sticle originale. Altă schimbare importantă e în preferințele noastre. Acum, berea e preferata românilor, urmată de vin, în timp ce spirtoasele s-au dus spre fundul clasamentului, mai ales în urban. Ajunge numai să te uiți la reclamele TV ca să vezi cum berea nu mai e băutura soft cum o vedeau unii în anii ‘80, ci, dimpotrivă, e mai mereu legată de ideea de identitate masculină, fotbal și prieteni. Deși, sincer, parcă mai degrabă tot prețul accesibil al berii la bidon de doi a fost cauza principală.

Treaba ciudată cu istoriile astea e că vorbim de multe ori despre ele ca și cum ar aparține doar trecutului și s-au terminat. Istoria se scrie însă și acum în funcție de ce facem. De aia rămâne interesant de văzut dacă în viitor consumul de alcool va fi privit ca fumatul – un viciu care ar trebui descurajat și eliminat. Orice s-ar întâmpla, e nevoie de pe-acum să vorbim despre consumul responsabil și cum se tratează dependența.