​​Cum se vede România în cel mai nou thriller Netflix turnat la noi

Pe tărâmul vast al Netflixului o să găsești destule titluri care să te lase cu gura căscată, să te facă să râzi, dar și să izbucnești „Astea nu sunt cumva blocurile comuniste din București?”. Dacă ai impresia că doar filmele mediocre precum Zăpadă, Ceai și Dragoste sau Tabăra profită de meleagurile mioritice și costurile mici de producție, te înșeli. De-a lungul timpului, Casa Poporului a fost surprinsă în Dying of the Light, Oborul a apărut în toată splendoarea în Killing Eve, iar neorenascentismul castelului Peleș a servit drept sălașul unui prinț în A Christmas Prince: The Royal Wedding.

Lista nu se oprește aici. În toamna anului trecut, thrillerul No One Gets Out Alive a intrat în clubul deloc select al filmelor și serialelor de pe Netflix trase parțial sau complet în România. Filmul urmărește povestea lui Ambar (Cristina Rodlo), o emigrantă mexicană care sosește în Ohio în căutarea visului american. Pentru că nu are nici act de identitate, green card sau un portofel doldora de bani, protagonista e forțată să se plimbe dintr-un motel în altul, în timp ce lucrează la negru într-o fabrică de textile.

Ca în orice film de groază care se respectă, elementul casei bântuite apare relativ repede, când Ambar descoperă o pensiune dărăpănată ce primește numai femei. Clădirea arată de parcă o să se dezintegreze dacă-i dai un șut, dar chiria e ieftină și proprietarii nu dau doi bani dacă ai sau nu acte, așa că pare opțiunea ideală pentru Ambar.

Conform scriptului, casa cu pricina se află în Ohio. De fapt, aceasta se află într-o zonă semi abandonată din St. Louis, Missouri, iar interiorul a fost filmat în București. Ambianța pensiunii țipă a mucegai, mizerie și un strat de praf mai gros decât degetul. E clar din prima că are nevoie de un instalator, electrician și de cineva din echipa „Curat Murdar” mai mult decât de un exorcist. Bineînțeles, decorul a suferit o americanizare completă.

Singurele elemente care ar putea să le transmită românilor sentimentul de acasă sunt caloriferele ceaușiste, perdelele albe de voal ieftin care te duc cu gândul la milieurile bunică-tii și ferestrele de lemn pe care toți românii le-au avut înainte să afle că există termopane.

Pensiunea e dotată cu tot ce-i trebuie: apariția frecventă a fantomelor, strigăte inumane de ajutor care se aud din țevi și doi proprietari dubioși – Red (Marc Menchaca), mai sobru chiar decât administratorii de bloc, și Becker (David Figlioli), politicos eufemizat ca „bolnav”. În mod dezamăgitor, cu toate că acțiunea din interiorul pensiunii e filmată în România, cei doi nu o întâmpină pe Ambar nici cu masa pusă, nici cu șprițul turnat, așa cum ar afirma o lege nescrisă a ospitalității românești. O să mă opresc însă aici, ca să nu-ți dau spoilere.

În No One Gets Out Alive o să dai și peste dialoguri în limba română, din care, desigur, nu putea să lipsească o înjurătură. Când Ambar coboară în bucătăria pensiunii și-i oferă un salut amical colegei sale de casă, Petra (Cosmina Stratan, pe care probabil ți-o amintești din filmul lui Mungiu despre exorcizarea de la Tanacu), prima ei reacție e să se sperie, spunând „Ce dracu’ faci?”. 

Petrei i se alătură la scurt timp Maria (Ilinca Neacșu), care o întreabă „Cine e asta?” – o portretizare relevantă a felului în care românii adresează întrebările. Protagonista le întreabă cu ce se ocupă, iar cele două se uită cu subînțeles una la cealaltă, după care pufnesc. Mesajul este înțeles de Ambar, care afirmă că da, e greu. Super, un alt film în care româncele sunt reprezentate ca femei de moravuri ușoare și pe alocuri prostituate, de parcă n-aveam destule de genul. 

Măcar ele sunt mai politicoase: Cele două invită protagonista la un pahar de vin, ba mai mult, Petra chiar o întreabă dacă vrea o țigară. Puțin nerealist, pentru ca nu știu mulți români care ar împărți pachetul de țigări din proprie inițiativă cu cineva pe care-l cunosc de cinci minute. Oricum, filmul românesc se rupe aici, pentru că Petra scoate din buzunar un pachet de Marlboro, nicidecum Kent, iar vinul e sec, nu șpriț.

Tot ce mai lipsește din această conjunctură e muzica populară în surdină. Nu e bai, pentru că spre sfârșitul filmului Petra ne delectează cu balada celor de la Subcarpați „M-a făcut muma frumoasă”, pe care o interpretează mai mult ca pe o rugăciune, pentru că intuiește că o să fie ultimele cuvinte pe care o să le rostească. 

Având în vedere că majoritatea acțiunii se întâmplă între cei patru pereți scorojiți ai pensiunii, poți să consideri că esența filmului se află în București. Dar parcă-ți vine greu să accepți că nici măcar un bibelou cu pește nu a fost lăsat în pensiune. Cu toate astea, secvențele scurte în care Ambar folosește transportul în comun (care altul decât RATB-ul și metroul nostru?) parcă-ți mai alină simțul patriotic. 

Într-una dintre ele, tapițeria inconfundabilă a scaunelor din autobuz e singurul lucru care arată că ești în București pentru că, în rest, nu mai sunt alți pasageri. E mai probabil să vezi fantome în Centrul Vechi decât un RATB gol în capitală, indiferent de oră sau ruta pe care ai lua-o. În schimb, aventura protagonistei cu metroul e ceva mai interesantă. Lumini care pâlpâie, dubioși răsfirați prin toate compartimentele metroului și o urnă din care iese o mână hidoasă. Dacă vrei și tu să experimentezi scena asta (mă rog, minus partea cu monstrul) urcă-te în M1 spre Republica după ora 22. Cu plăcere! 

De ce aleg străinii să filmeze în România? Păi, în primul rând, din motive care țin de bani – statul român sprijină producătorii să filmeze aici și pun și mai mulți bani la bătaie dacă povestea filmului include în vreun fel țara noastră. Cu toate astea, Bucureștiul are rareori rolul principal. Uită-te la Killing Eve, de exemplu, unde Micul Paris ține loc și de Bulgaria și de Moscova.

„Aici sunt echipe bune și e foarte ieftin. Pentru că fac filme mari, echipele s-au specializat și am găsit niște locuri minunate aici. Este un oraș interesant, iar arhitectura sa mă inspiră mult”, declara Terry Gilliam pe vremea când filma în București SF-ul The Zero Theorem.

Până la urmă, e mișto să-ți vezi orașul altfel decât e el în viața de zi cu zi sau cum e arătat în filmele autohtone. Chiar și într-un film nu foarte răsărit de pe Netflix.