opinie

N-am respectat carantina din București și un om a murit din cauza mea

Acum nu pot să trăiesc cu asta. Deși fac tratament psihiatric, mă gândesc zilnic să mă sinucid.
consemnat de Irina Gache
30 Iunie 2020, 10:53am
incalcarea carantinei, carantina, coronavirus, unchi mort de la coronavirus
Persoana din imagine nu are legatura cu autorul articolului. Fotografie de Francisco Gonzalez, via Unsplash
Totul despre COVID-19 care ne-a mâncat zilele și lunile în ultima vreme.

*Numele autorului a fost schimbat, pentru protejarea identității

Am 26 de ani și am fost unul dintre acei oameni inconștienți care au luat în derâdere tot ce ține de coronavirus. Nu m-am îndoit niciodată de existența virusului și nici nu sunt adeptul conspirațiilor, doar mi s-a părut că lumea exagera și că virusul nu era un pericol atât de mare, mai ales pentru mine, care eram sănătos tun.

Restricțiile din starea de urgență impusă din martie până în aprilie m-au scos din sărite. Eu sunt o persoană sociabilă și în fiecare weekend mergeam la party-uri cu prietenii. Eram și de părere că o rebeliune împotriva sistemului pe fondul pandemiei ar fi un motiv de laudă și de curaj, că o viață fără frică se trăiește mai bine și mai intens.

N-am respectat prea mult regulile. Pe declarația pe propria răspundere scriam „shopping” când plecam după-amiaza din casă și apoi rămâneam la locație. În fiecare weekend am organizat împreună cu amicii petreceri acasă la unul dintre ei, unde ne-am continuat distracțiile nederanjați. Amicul ăsta are casa izolată fonic, fiindcă este muzician și are propriul studio de înregistrări, astfel am evitat plângerile vecinilor, iar poliția nu ne-a bătut la ușă niciodată pe perioada stării de urgență.

Amicii mei erau la fel de teribiliști ca mine, unii încă mai sunt. Pentru noi a fost mult mai important să ne vedem și să petrecem împreună, în loc să ne protejăm pe noi și pe alții. Când un cuplu de prieteni a refuzat să vină la petreceri în perioada carantinei, noi am făcut mișto de ei că sunt niște panicați.

Situația s-a schimbat la final de aprilie, când unul dintre amicii mei de party a început să se simtă rău și a ajuns la spital, diagnosticat cu COVID-19. Făceam party-uri în fiecare weekend, așa că nici nu știm când anume a luat virusul. A făcut febră după un weekend de distracții și a început să tușească, dar a avut o formă medie a bolii și s-a recuperat destul de bine. Când am aflat, am avut primul atac de panică intens, fiindcă știam că m-am văzut cu multă lume, inclusiv că am încălcat autoizolarea și am fost să-mi vizitez unchiul, în vârstă de 67 de ani, o dată pe săptămână, ca să-i duc cumpărături și să bem o bere.

O parte dintre amicii mei au înțeles gravitatea situației și, după perioada de carantină, au devenit mai responsabili. În schimb, unii continuă și azi să creadă că e mai important să se simtă ei liberi, fără să mai respecte măsurile.

M-am testat și eu și am intrat în carantină. Rezultatul a venit negativ, dar testul de anticorpi a fost pozitiv. Dovadă că trecusem prin boală asimptomatic. Din păcate, nu a fost și cazul unchiului meu, care a făcut o formă gravă a bolii și a murit pe patul de spital, la câteva zile de la internare. Din acel moment, de la începutul lui mai, am căzut psihic și nu mi-am revenit nici acum. M-a copleșit vinovăția, m-am crezut curajos și am fost iresponsabil. Nu-mi găsesc absolut nicio scuză și nici nu vreau să-mi imaginez câte astfel de cazuri ca al meu există, de oameni inconștienți.

Tot ce pot să fac acum e să să spun ce-am pățit, în speranța că cine îmi va citi povestea o să se gândească de două ori înainte de a decide să nu poarte mască și să nu respecte regulile făcute să te protejeze, nu să te îngrădească.

După moartea unchiului am început să am insomnii și să simt atât de multă anxietate și vinovăție, încât ajunsesem să tremur ca varga în pat. Adormeam cu greu și mă trezeam după o oră, două, transpirat și panicat. Familia mea mă urăște, mai ales că ei au fost foarte vocali de la bun început cu faptul că trebuie să învăț să fiu responsabil. Prietena mea mi-a recomandat un psihiatru și am început tratament cu antidepresive și somnifere, fiindcă ajunsesem să nu mai pot dormi deloc și să nu mai dau randament la muncă.

Mă țin pe linia de plutire, dacă îi pot zice așa, cu ajutorul prietenei mele, îngropat în munca de graphic designer. M-am retras aproape total din viața socială, mi-am închis contul de Facebook și momentan pur și simplu nu pot să fac altceva decât să supraviețuiesc, deși mă urăsc de moarte. Acum fac tratament psihiatric, iar din iulie voi începe și psihoterapia, în speranța că asta mă va ajuta să nu mai am gânduri suicidale ca-n prezent.

Am conștiința pătată pentru că din cauza iresponsabilității și teribilismului meu a murit un om. Toată caterinca pe care am făcut-o despre COVID-19 s-a transformat într-o lecție dură despre cât de important este să-ți pese și de ceilalți, nu doar de tine.

Editor: Ioana Moldoveanu