România, Siria mea

Toate lucrurile din adolescența mea în Siria, de care sigur n-ai avut parte în România

De la primul sărut cu un băiat cu zece ani mai mare până la asamblarea unui Kalașnikov, adolescența mea din Siria sigur ți se va părea neobișnuită.
24 Iulie 2020, 7:55am
adolescenta, siria
Fotografie de James Toose, via unsplash.com

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 30 ani, care a venit din Damasc în România acum patru ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

Toate detaliile și întâmplările din anii mei de adolescență sunt notate în jurnale. Adică vreo zece caiete, fiecare a câte 365 de pagini. Fiecare pagină e o poveste despre ziua respectivă sau o poezie inspirată de experiențele de atunci. Mi-ar fi fost de mare ajutor dacă le-aș fi avut la îndemână, ca resursă pentru acest articol. Ar fi fost o ocazie bună să le scot lumină, deși pe vremuri le țineam ascunse, departe de ochii curioșilor. Dar nu mai am acces la ele, au fost printre lucrurile pe care le-am lăsat în urmă în Siria, țara care arde.

Dar, în ultimele luni, am avut timp să rememorez momente din toți anii aceia pe care mi-i amintesc vag și mi-am dat seama că doar așa pot să păstrez romantismul și frumusețea unei adolescențe care nu se va mai întoarce niciodată. Acum, mă uit în urmă la cele mai intense momente, care m-au marcat în cele mai diverse moduri. Nu m-am gândit niciodată așa, însă am realizat că toate aceste experiențe, oricât de neînsemnate ar părea acum, au avut o influență enormă asupra persoanei care sunt în prezent.

Educație militară de la 13 ani

În școala generală și în liceu, educația militară era obligatorie, aveam câte două cursuri pe săptămână. Până în liceu era mai relaxată treaba, dar apoi am trecut la arme serioase. Am purtat uniformă, am învățat să asamblez și să dezasamblez un pistol și un Kalașnikov rusesc. Făceam asta în clasă sau în curtea școlii și trăgeam cu tirul în afara orașului, pe un câmp părăsit, unde profesorul mă speria mereu că o să-mi rup umărul de la recul, dacă nu trag cu încredere și nu țin bine arma. Era cel mai solicitant curs, uram exercițiile de forță, care erau un fel de tortură, după părerea mea. Unul dintre ele era mersul raței, ocoleam clădirea școlii pe vine, de zece ori.

Cealaltă parte urâtă era că nu aveam voie să ne arătăm latura feminină. Nu aveam voie să purtăm cercei lungi, aur, machiaj, nimic care nu se potrivea cu bocancii negri de armată. Educația militară s-a anulat acum mulți ani, când încă eram la școală. Nu știu de ce, dar știu că toată lumea s-a relaxat, proful de armată s-a transformat în prof de sport, vocea i s-a îmblânzit și a devenit prietenos.

Uneori mi-e dor de experiențele intense în care am învățat cum să supraviețuiesc. De exemplu, știu că dacă te rătăcești în pădure, cel mai important e să ai la tine un cuțit. Știu și metode interesante de supraviețuire în caz de război sau de dezastre naturale, trebuie să stau sub masă în caz de cutremur sau sub scări când sunt bombardamente, pentru că au cea mai rezistentă structură. Am învățat să fac manevre de prim ajutor, am aflat că mușchii maxilarului sunt cei mai puternici din corp și, drept urmare, nu pot fi manipulați cu forța de o altă persoană care vrea să-ți deschidă gura. Așa că știu ce să fac cu scrisorile în caz că inamicul mă prinde cu ele.

Primul sărut

În drum spre liceu, eu și prietena mea am găsit un număr de telefon scris cu markerul pe scaunul din față din autobuz, însoțit de un nume de băiat. Eram mici și curioase, așa că, într-o seară, când ea era singură acasă, am apelat numărul respectiv. Ne-a răspuns un tip care a zis că e proprietarul unui magazin de hardware. Eu aveam 14 ani, el n-a zis câți are. Am vorbit câteva zile la rând, am aflat că îl cheamă Fadi și e fiul unei familii faimoase din Damasc. Mi-a dat numărul lui de acasă și l-am sunat noaptea, după ce ai mei au adormit. Ne-am zis vorbe de dragoste și am povestit până dimineața, când tatăl lui se trezea pentru rugăciune. Într-o zi, am hotărât să ne întâlnim. Pentru mine, relația asta era mai mult o excursie în junglă, eram curioasă să explorez. Nu era vorba de atracție sexuală, nici măcar nu-mi cunoșteam drepturile în situația asta.

În țările din Orientul Mijlociu, dragostea dintre un bărbat și o femeie e prețioasă. Știi cum se zice, un diamant care așteaptă să fie descoperit. De aceea, nu poți face sex în afara căsătoriei, decât dacă e pe ascuns. Nu știam pe atunci, dar dacă el mă încuraja să fac un gest sexual, asta l-ar fi costat nouă ani de muncă grea, după legea siriană. Nu mă temeam, pentru că aveam încredere în el, mă iubea, nu avea de ce să-mi facă rău. Cum eram membră a centrului cultural, am stabilit acolo întâlnirea cu el. A apărut un bărbat cu zece ani mai mare, într-o mașină roșie veche. Am urcat și am mers spre marginea orașului. Nu am avut multe să ne spunem. El a zis: „Arăți ciudat, îmi place de tine.” Încă mă întreb de ce nu mi-a spus că sunt frumoasă, poate ca să rămân cu întrebarea asta tot restul vieții, de câte ori mă gândesc la primul sărut.

Dragoste la biserică

În Siria, Anul Nou a fost întotdeauna cel mai mare eveniment al anului. În perioada de dinainte de război, oamenii erau deschiși, se adunau cu toții în piața centrală să vadă artificiile, indiferent de religie. Chiar dacă aveam 15 ani, de Revelion aveam voie să beau și eu un arak, un alcool sirian făcut din struguri. Mi-amintesc cum în acea seară, la biserică, m-am întâlnit cu doi prieteni de-ai mei, amândoi creștini. Cu unul dintre băieți mă întâlneam după școală și mă conducea până acasă, cu celălalt mai luam autobuzul și, cum nu aveam voie să vorbim în public, ne scriam bilețele. Uneori mă vedeam cu ei și când ieșeam cu fetele la înghețată sau iarna, la falafel. Totul era foarte inocent între noi, iar băieții erau prieteni buni între ei.

De Revelion, unul dintre ei a vrut să mă impresioneze și a tras clopotul bisericii atât de tare, că s-a auzit în toată zona. S-a agățat de sfoară cu ambele mâini și s-a atârnat de el. Aceea a fost seara în care cei doi băieți au realizat că sunt rivali, dar, în loc să se bată, au zis amândoi: „Ia-o tu.” Dar eu nu eram de luat, eram liberă și independentă.

Clubul de carte pentru minți deschise

Când aveam 16 ani, în loc să mă întâlnesc cu prietenele și să bârfim, am înființat un club de carte clasic, adică mergeam acasă la una dintre noi și discutam despre o anumită carte, care circula între noi. Subiectele erau diverse, de la literatură la filosofie, însă cele mai atrăgătoare erau cărțile care se revoltau împotriva tradițiilor și ne deschideau ochii către noi dimensiuni. De exemplu, Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus ne-a ajutat să înțelegem mai bine sexul opus, niște creaturi aproape necunoscute pentru noi, iar Lumea Sofiei ne-a învățat să chestionăm lucrurile și să gândim atipic. La fel ca și cărțile lui Nawal El Saadawi, o feministă arabă.

În club am invitat fete pe care le știam deschise la schimbare, la idei noi, care nu acceptau orbește tradițiile și își puneau mereu întrebări. Întâlnirile au devenit profunde și revoluționare, nu discutam doar despre cărți, ci și despre subiecte tabu precum divorțul, comportamente deviante ale membrilor familei, părinți vitregi și tot felul de lucruri nespuse. În timp, subiectele au devenit din ce în ce mai aprinse și am ajuns și la hijab. Unele fete purtau văl din copilărie, dar nu din motive religioase, așa că am început să chestionăm purtarea lui.

În Siria, e relativ acceptabil să ieși din casă fără hijab, dar să renunți cu totul la el e considerat un păcat mare și se crede că fetele care fac asta s-au îndepărtat de religie. Drept urmare, își găsesc foarte greu un soț care să le accepte. După dezbaterile noastre, Nisreen, una dintre prietenele mele, ne-a surprins pe toate și la următoarea întâlnire a venit cu părul în vânt, renunțase la hijab. Gestul ei le-a convins și pe alte două dintre fete să renunțe la tradiție și să se confrunte cu părerile dure ale părinților și ale societății. Am fost atât de mândră când Nisreen mi-a povestit că tatăl ei îi spusese nervos: „Asta e numai din cauza prietenelor tale.”

În căutarea barului de zi

Tot pe la 16 ani, am căutat zile bune un club de noapte care să fie deschis și pe timp de zi. Cursurile din timpul verii mi se păreau plictisitoare, așa că, alături de curajoasa mea colegă, Rama, am încercat să găsesc un loc în care să chiulim. Voiam neapărat să ajungem și noi într-un club, să stăm pe scaune de bar, să bem alcool și să scanăm băieți. Dar n-am găsit niciunul care să fie deschis ziua, așa că tot la muzeu am ajuns.

Noaptea nu aveam voie să mergem la discotecă, eram prea tinere pentru club. Puteam intra doar în câteva restaurante, la centrele culturale și pe la prietene pe-acasă. Când călătoream, eram mereu cu ai mei. Știu că peste tot în lume e la fel până la o anumită vârstă, dar în Siria se exagerează și părinții sunt foarte protectori.

În Damasc, există o grămadă de baruri și cluburi de noapte, dar pentru turiști europeni. Sunt frecventate și de creștini, pentru că ei nu sunt stigmatizați dacă beau alcool și s-au adaptat la un mod de viață mai modern. La noi, fetele nu sunt văzute prea bine dacă ies în baruri și cluburi neînsoțite de iubit sau de soț. Dacă mergi singură într-un bar, băieții o să creadă că ai ieșit la agățat, într-un mod nasol. Pe la 20 de ani, când am intrat prima oară într-un bar, am fost uimită. Atmosferă europeană, o grămadă de fete îmbrăcate mișto care beau alcool, oameni relaxați, muzică americană sau cântece arăbești moderne, a fost ca o gură de aer proaspăt.

Complice la evadarea îndrăgostiților

În liceu, am avut o colega nouă, o tipă frumoasă din Palestina care venise temporar la școala noastră înainte să plece ca imigrantă în State, în cadrul unui program de restabilire. Un coleg s-a îndrăgostit de ea, așa că am început să facem planuri despre cum ar putea fugi împreună. Cât de greu poate fi? Doi oameni se iubesc, își strâng hainele și pleacă împreună.

Ca să înțelegi pornirea mea romantică, trebuie să știi că citeam multe romane din Uniunea Sovietică. Pe străzile din Damasc găseai multe cărți reusești vechi, tipărite în anii '70 și '80, când lumea era mai bună și romanele lui Cehov și poeziile lui Pușkin erau traduse în arabă. Dragostea le rezolvă pe toate, nu? Așa că m-am dus la ea acasă s-o iau și să implementăm planul. Tipa și-a strâns niște lucruri într-o geantă și a venit la mine, unde invitasem fetele pentru un prânz de rămas bun.

Până la urmă, planul a eșuat. Cei doi au fost descoperiți și ea a plecat în State peste o săptămână. N-am mai auzit de ea niciodată, dar îmi imaginez că familia ei a fost foarte supărată când a înțeles intențiile ei. El a renunțat la școală, iar eu am fost criticată de toți colegii pentru că i-am încurajat.

Șase ani mai târziu, am primit o scrisoare de la el:

„Draga mea, nu am avut ocazia să-ți explic niciodată, dar în seara aceea am mers la unchiul meu în Homs, am luat cina cu familia lui și am stat de vorbă până dimineața. El ne-a făcut să înțelegem că evadarea nu e o idee bună. Dar măcar am petrecut acea noaptea în compania ei și, nu-ți face griji, și-a păstrat virginitatea.”

Plimbările cu bicicleta erau libertate pură

Până la 18 ani, nu am avut niciodată bicicletă. Tatăl meu n-a vrut să-mi cumpere, pe motiv că străzile din cartierul nostru erau aglomerate și pline de gropi. Dar eu am înțeles de la început că nu voia să-mi ia bicicletă mai ales ca să nu trec pe lângă bărbați perverși care se legau de fetele pe două roți. În plus, pe vremea aia, în Siria circulau niște povești tâmpite care spuneau că fetele își pot pierde virginitatea pe șa. Pe scurt, era ceva total neobișnuit ca fetele să pedaleze.

Aveam însă o prietenă bună, care a negociat cu familia să-mi împrumute bicicleta fratelui ei, o dată pe săptămână, pe timpul verii. În zilele în care pedalam, simțeam o libertate totală. Îmi strângeam părul în coc și îl ascundeam sub o pălărie, luam pe mine cel mai larg tricou, ca să-mi ascundă sânii, mă echipam cu pantaloni și cu încredere tipic bărbătească și cutreieram străzile. Bărbații își dădeau seama că sunt femeie abia după ce treceam de ei și dispăream în zare. Apucam doar să le văd uimirea pe față timp de o secundă și zburam mai departe, fără să mă întreb încotro, spre periferia orașului, pe străzile neasfaltate unde mă întâlneam cu nomazii, cu corturile, copiii și turmele lor. Odată am întrebat o femeie mai în vârstă în ce direcție e strada principală și mi-a răspuns zâmbind: „Spre est.” Am zburat încolo.

Editor: Ioana Pîrvu