Cum am fost tratată pe Tinder înainte și după ce am ajuns în scaun cu rotile

Experiența mea pe aplicațiile de dating ar putea fi folosită ca reclamă împotriva aplicațiilor de dating.

În scurta perioadă în care m-am despărțit de fostul și am început o relație cu actualul iubit, mi-am făcut cont pe Bumble. Am ieșit la o întâlnire cu un tip care – bineînțeles – mințise cu privire la înălțimea lui. Eu a trebuit să plătesc berile pe care le-am băut amândoi și, când m-am întors de la baie, el dădea swipe pe Bumble. N-am mai ieșit la al doilea date cu el.

Așa că, atunci când mi-am făcut cont pe Tinder ca să aflu dacă oamenii m-ar trata diferit din cauza dizabilității mele, nu aveam mari speranțe. Având în vedere că sunt deja într-o relație, practic îi mințeam pe oameni, așa că recunosc că nu am fost cel mai corect utilizator de pe aplicație. Dar hai să ignorăm treaba asta de dragul acestui experiment.

Sunt într-un scaun cu rotile din aprilie, anul trecut, iar în prezent sunt într-o relație – dar m-am întrebat adesea ce s-ar întâmpla dacă aș intra din nou pe piața combinațiilor. Auzisem povești de la alte persoane în scaun cu rotile că oamenii fie te discriminează direct din cauza dizabilității, fie te fetișizează, dar am vrut să aflu pe pielea mea.

Mai întâi, mi-am făcut un profil fără poze cu scaunul cu rotile și apoi unul cu mine în scaun. Fusesem în vacanță cu puțin timp înainte, așa că aveam câteva imagini numai bune de pus pe profilul de Tinder. Al doilea profil mă prezenta în toată gloria mea de femeie în scaun cu rotile.

Ca să fac procesul cât mai corect și științific, am dat swipe dreapta orbește la o sută de persoane pe fiecare profil. Sunt sigură că metodologia asta nu e suficient de riguroasă cât să pot spune că am făcut un studiu de inclus în revistele academice, dar m-a ajutat să-mi fac o idee destul de clară despre match-urile pe care le-am făcut în scaun cu rotile și fără.

Pentru profilul fără scaun cu rotile am scris cea mai banală biografie – „Iubesc viața prin Londra” - şi am folosit fotografii în care stăteam în picioare.

Am simţit vinovăţie când am început să fac match cu oameni, pentru că ştiam că n-o să ies niciodată la un date cu ei, aşa că am hotărât ca măcar să nu le răspund la mesaje. N-a fost greu, pentru că toate au fost de căcat.

Din o sută de potenţiale match-uri, am făcut match cu 41 de persoane. Destul de ok pentru egoul meu.

Apoi a urmat partea care m-a stresat. Mi-am şters contul fără dizabilităţi şi l-am deschis pe celălalt. Nu aveam idee ce mă aştepta. În toate fotografiile se vedea clar că sunt în scaun cu rotile. Ca să fiu sigură, am scris asta şi în biografie.

Am hotărât că ar trebui să le răspund la mesaje tipilor, pentru că probabil nu aveau de gând să mă discrimineze sau să mă fetişizeze de la primele replici.

Primul lucru pe care l-am observat a fost că a scăzut numărul match-urilor. Mult. Sunt sigură că faţa nu mi s-a schimbat din cauza dizabilităţii, deci probabil că a avut legătură cu scaunul cu rotile.

Am făcut match cu 22 de persoane din o sută – aproape jumătate din cele de pe contul fără dizabilităţi.

Trebuie să recunosc că, deşi experimentul nu urma să aibă efect în viaţa reală, tot m-a enervat diferenţa. Sentimentul că oamenii m-au judecat de la prima privire, în funcţie de dizabilitatea mea, n-a fost deloc plăcut. Dar apoi, am fost plăcut surprinsă de mesajele primite pe acest cont. Am realizat că persoanele care discriminează oamenii în funcţie de dizabilităţi n-ar fi făcut oricum match cu mine. Totuşi, mă aşteptam să primesc mesaje de la oameni care să mă întrebe direct de ce sunt în scaun cu rotile, dar nu s-a întâmplat. Ba chiar a trebuit să menţionez eu asta, ca să vorbim despre subiect – se pare că pe mulţi chiar nu îi interesează.

Bineînţeles că experienţele mele sunt diferite de ale altora. Dar e bine de ştiut că, dacă voi fi din nou single, aplicaţiile de dating nu sunt chiar coşmarul la care mă aşteptam.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.