Poveștile astea cu vecini îți arată ce face izolarea din om, când stai în România

Bună, mai ții minte perioada aia când am stat închiși în case vreo lună de frică să nu crăpăm?

A fost o perioadă în care mulți dintre noi am descoperit o grămadă de chestii. Eul interior, pasiunea pentru gătit, bormașina, copilul, nevasta, mizeria de după frigider, geamurile murdare, Zoom-ul. Și da, unii și-au descoperit vecinii, aceste entități câteodată fără chip, cărora li s-a acutizat prezența în timpul izolării.

Eu, de exemplu, am niște vecini exemplari. Pe același palier am un vecin surdomut, pe doamna Coca și Nea Sandu care mereu îmi fac conversație de oameni normali la cap și pe care i-am auzit făcând și sex, un cuplu de mai tineri ca mine care vorbesc etern cu cineva pe speaker, un Airbnb care a fost gol și un vecin pe care l-am văzut o singură dată în viață. În rest, nu pot să mă plâng de dubioși, poate doar clienții fetelor de la cinci care lasă ușa liftului deschisă, drept pentru care am parte ocazional de câte o ședință nesolicitată de cardio. Vecinii mei ascultă muzică mișto, ăia din blocul de vizavi sunt la Conservator, cred, că mereu aud un pian, o vioară, o vocaliză-n duș.

Iar pe timpul pandemiei s-au organizat ei să ia dezinfectante pentru toți locatarii, să mai facă cumpărături comune, ba au venit și cu lumina de Paște. Hei, am zburat cu niște sute de oameni, n-o să fac panică la o lumânare. Da' așa sunt ei mereu. Când am ceva ce-mi prisosește, să zic că plec de-acasă câteva zile, dau vorbă-n bloc și donez ba o ciorbă, ba un pește, ba un ou, ba o bere. La schimb, m-am trezit și eu cu crackerși evreiești, pepene, grătar, altă ciorbă. Așa că #feelingblessed și #doamneajută să nu mai vină sezonul doi al pandemiei să fie nevoie să mă mut, că stau în chirie.

Da' știi cum e, când te uiți în jur și nu te prinzi care e vecinul ĂLA, s-ar putea să fii chiar tu. Și cred că am fost de câteva ori. Cum ziceam, toată lumea în perioada izolării și-a descoperit abilități ascunse. Eu am mers pe clasic, m-am transformat în Martha Stewart și mi-am readus aminte să gătesc. Mi-am surprins și aragazul cu toate rețetele Jamilei pentru că am zis că ar fi superarogant din partea mea să-mi cheltuiesc ajutorul de șomaj pe livrări la domiciliu. Plus că m-a ținut întreagă la cap activitatea asta.

Când m-am mutat am observat că dețin și-o hotă, da' fără burlan de aerisire. N-am dat mare importanță aspectului. Ei, într-o bună zi cred că făcusem o ciorbică și-o vărzică, am dat drumu' la hotă, iar când am terminat zic hai să duc gunoiul. Hota pornită, ies din casă, mirosea zdravăn a bucatele mele alese, și atunci am văzut că și aerisirea de la hotă dă în holul blocului. Super inginerie, era ca și cum aș fi gătit cu ușa deschisă. Și am gătit de la pește la clătite la 12 noaptea, nu știu cum mi-au rezistat vecinii, da' n-am primit reclamații.

Asta odată. Pentru că mă mai și plictiseam, pandemia mi-am petrecut-o în chiloți, că de ce nu? Nicio problemă, doar că fumez, n-am nici balcon și atunci îmi țin geamurile deschise. Iar în fața blocului meu e alt bloc unde sunt oameni care au ochi. Eu n-am avut treabă, mi-am văzut de yoga în chiloți, uneori după vreo două-trei pahare de vin, de băgat nebunie pe Todrick Hall tot în chiloți și pe tocuri. Acum, dacă m-a văzut cineva când făceam salutul soarelui și s-a apucat să scrie un articol despre asta, îmi asum.

Da' alții au avut parte de mai multă acțiune decât mine din partea vecinilor, așa că am întrebat niște oameni care au fost experiențele lor. Nu tip comunist, ci pe model pandemic.

Sophia are 23 de ani și locuiește la bloc în București, la etajul șapte, iar vecinii ei s-au gândit că poate are puțin timp și  pentru domnul nostru, Iisus Hristos: „Vecinii mei ascultau Trinitas în fiecare zi la ora 5-6. Cu sfințenie și tare să aud și eu. Parcă îmi e și teamă să înjur, că mă simt ca la biserică.”

Nu știe exact care dintre ei se face responsabil de slujba zilnică, dar o bănuiește pe vecina care pe cât e de surdă, pe atât e de religioasă și probabil uită televizorul pornit. Ba mai mult, a venit în pelerinaj să verifice cât de puternică este credința la bloc.

„A și venit să mă întrebe odată dacă primesc pomană, dacă sunt creștină. A ținut să intre în hol, că pomana nu se dă peste prag. După a început să mă întrebe ce fac în București, de unde sunt, dacă sunt căsătorită.”

Sophia zice că ar fi preferat o bormașină. Eu zic că nebănuite-s căile Domnului și nu știi când la răsăritul soarelui ți se îndeplinește dorința.

Mariana e tot din București, are 43 de ani, stă la etajul opt și are două bucăți vecini care s-au făcut remarcați:

„În pandemie am avut un vecin nou, un moș, care începea să urle și să înjure pe la ora 12 noaptea. Și o ținea tot așa minimum două ore. Nasol nu era neapărat asta, cât că nu îi răspundea nimeni și el se certa și se certa de unul singur noapte de noapte.”

Sunt pline blocurile din București de oameni necăjiți.

„Într-o noapte am auzit o bufnitură dubioasă pe la 1. Cum stau la etajul opt, am presupus că a început ploaia. Dar nu, vecinul de la nouă a aruncat niște lături de la balcon și pervazul meu s-a nimerit în drum.”

Mai departe, i-a trimis pe WhatsApp poza administratoarei care, din spirit de solidaritate, și-a pus-o poză de profil. Administratorul tău ce-a făcut pentru tine? Dar cazul nu s-a soluționat.

Normal ar fi să vină vecinul să șteargă mizeria și rușinea. Doar că Mariana nu vrea să bage în casă toți nesimțiții, mai ales în dormitor, unde e pervazul cu pricina, așa că logic și de bun-simț ar fi ca omul nostru să coboare pe-afară în rapel cu o lavetă și cu niște scuze de la etajul nouă la opt.

Pentru că nu doar în București se petrec lucruri bizare, am vorbit și cu Letiția, 25 de ani, care și-a petrecut perioada stării de urgență la iubitul ei, în Sibiu.

„Eram la gagicu-meu acasă, în pandemie. El era plecat la pescuit, eu lucram. Dintr-o dată aud că cineva urlă: BUNĂ SEARAAA! AVEȚI PULPEEE? Oamenii făceau un TikTok. Mulți vecini s-au apucat de Tik Tok în perioada aia. Îi mai vedeam de la balcon că dansează prin casă. Și știu mișcările, deci știu ce făceau."

Practic nici nu mai trebuie să-ți descarci aplicația, poți să le dai like de la fereastră.

Însă nu toată lumea a fost la fel de zglobie pe timpul pandemiei, cum e cazul misterioasei doamne în roșu: „La blocul de vizavi era o doamnă într-un halat roșu care stătea cu orele la țigară. Vreo trei ore nu se mișca. Nu telefon, nu căști, nimic.”

Adevărul e că personajele care nu fac nimic parcă te intrigă și mai tare. Poate era ceva înspăimântător în casă de stătea așa mult pe balcon. Poate era un model care poza pentru un pictor din alt bloc. Poate doar îi plăcea să fumeze.

Mirela locuiește într-un cartier onest din București, genul ăla în care soarele răsare din blocul vecin. Și în cazul ei, izolarea din martie-aprilie a făcut-o să-și cunoască ceva mai bine vecinii. Mai ales, pe vecina de la etajul inferior, care umple palierul cu fumul aromat al condimentelor pentru gătit o țigară. Dar, hei, toți am avut nevoie de evadări în perioada aia tulbure.

„Asta-i nu-i problemă, că oameni suntem și vicii avem. Problema a fost că evadarea ei a însemnat să bage muzică puternic până pe la trei-patru dimineața, aproape în fiecare seară. Și-are un sistem bun gagica, nu se încurcă la boxe de laptop. A fost fun cumva, până într-o noapte când a decis că, în plină stare de urgență, o să dea un party cu oameni. A ținut-o până la șapte dimineața, jur. Mi s-a părut sfidare pe față, m-am abținut cu greu să nu chem Poliția, dar eram chitită să vorbesc a doua zi cu ea, să-i fac niște mustrare.”

Așa că Mirela s-a dus vehementă la ușa vecinei acum mahmure care i-a deschis cu greu, în halat, și după ce și-a încasat mustrarea, i-a dat una la schimb: „Dar când tu te cerți cu gagică-tu mereu cum crezi că e pentru mine?”.

Oameni suntem, vicii avem.

Cert e că pe toți cei care locuim la bloc ne-a cam ros pizma când vedeam că alții și-o ard cu Aperolul sau berea la grătarul din curte. Recunosc că priveam cu atenție și invidie pozele celor care aveau rude și implicit case în afara Bucureștiului.

Cum e Daniel care și-a petrecut izolarea cu câinele și vecinii într-o comună din Ilfov: „Toți vecinii (locuim pe o stradă privată într-o zonă de case) am pus bani și ne-am făcut un loc de table și bere, am pus o piscină măricică, pentru copii și ne relaxam în fiecare seară."

Păi, să nu te enervezi pe oamenii ăștia când vecinii tăi aruncă cu lături sau zbiară la două noaptea sau fac party-uri până la șapte dimineața în timpul stării de urgență? De-a dreptul groaznic, nu știu cum au rezistat bieții oameni.

Revenind în București, Oana care stă la bloc în sectorul 1 și-a surprins un vecin că și-a descoperit vocația de hoarder.

„Vecinul meu de palier e domnul Dumitru. Dacă mă întrebi, e vecinul ideal. E genul de locatar care nu deranjează pe nimeni niciodată, bun la orice și face de toate, la cei 70 de ani ai săi, fără să îl rogi. Anul trecut în noiembrie i-a murit soția, fapt ce l-a afectat mult, mai ales în timpul pandemiei, când a trebuit să stea în casă și s-a confruntat cu singurătatea.

Cred că izolarea/starea de urgență și toate restricțiile impuse l-au afectat mai mult decât îmi imaginam, fiindcă am observat un comportament dubios. L-am tot văzut cărând în casă, de la ghenele de gunoi, diverse piese de mobilier aruncate de alții, cu masca pe față și mănuși, evident. Să ne înțelegem, vecinul se îmbracă bine, nu este vreun muritor de foame. Probabil starea de șoc l-a adus în situația asta. Îl vedeam plecând la cumpărături, grăbit fiindcă pensionarii aveau un anumit interval orar, iar la întoarcere avea căruciorul pentru cumpărături ticsit cu toate gunoaiele de pe la ghene. Noaptea mai ieșea la o tură până în ora 22:00, să nu îl prindă poliția, și căra scaune rupte, dulapuri mici, l-am văzut într-o seară, pe alee, trăgând de o saltea ruptă.

Cert e că a trecut starea de urgență și vecinul și-a păstrat obiceiurile. Azi-noapte la două urca treptele cu un frigider de când era bunica fată mare, presupun că tot de la ghenă luat."

Oana îl compătimește, eu gândesc optimist. Poate vrea să facă o cafenea optzecistă cum e Scârț din Timișoara.

Tot Oana și-a reîntâlnit o veche iubire neîmplinită din tinerețe. E vorba de vecinul ei din blocul de vizavi care și-a ratat cariera de poloist pentru a urma visul părinților de a cânta la trombon. Vis care l-a plimbat pe la Filarmonică și prin Viena, iar în cele din urmă l-a adus tot în casa părinților în timpul stării de urgență:

„În pandemie cred că se plictisea, era și supărat pentru că l-a părăsit iubita și făcea repetiții la trombon (să nu își iasă din mână) sau poate avea evenimente online. Cert e că repeta zi și noapte! Și ce poate să fie mai frumos când încerci în sfârșit să pui capul pe pernă și să adormi după toate grijile și frământările șomajului, pe la două-trei dimineața, decât zumzetul fin al trombonului?”

Am întrebat-o dacă n-a fost să-i bată la ușă, măcar în amintirea vremurilor trecute, da' mi-a zis că trenul ăla a plecat demult din gară împreună cu speranța unui somn liniștit.