Identitate

Cum a fost să aflu că tatăl meu e un criminal în serie

După ce a fost arestat, multe momente dubioase din copilăria mea au început să aibă sens.
12 Mai 2020, 4:00am
melissa_moore_jesperson
Fotografii din arhiva Melissei Moore  

Această poveste e un fragment din podcastul nostru, Extremes. Pentru o versiune mai intimă și detaliată a poveștii, poți asculta toată emisiunea aici, pe Spotify.

Atenție, această poveste conține detalii violente care pot fi tulburătoare pentru unele persoane.

N-o să uit niciodată ziua în care am aflat. Era martie 1995. Venisem de la școală și mama ne-a chemat pe mine și frații mei și ne-a zis: „Tatăl vostru e în închisoare”. Fratele meu a întrebat: „Pentru ce a fost închis?” Și ea a răspuns: „Pentru crimă”.

Nimic nu te pregătește pentru o astfel de veste. Îmi amintesc că m-au lăsat genunchii și era să cad. M-am dus în camera mea, m-am întins pe pat și am plâns, în timp ce gândurile îmi alergau prin cap. A ucis alt bărbat? Accidental? Într-o bătaie? Am încercat să mi-l imaginez într-o astfel de situație, dar n-am reușit. Știam că nu avea arme, deci nu mi-l puteam închipui împușcând un om. Dar apoi mi l-am imaginat strângând pe cineva de gât și cumva mi s-a părut mai ușor. Nu știu de ce, dar l-am vizualizat clar strângând de gât o femeie.

N-am primit prea multe informații – mama a vrut să ne protejeze, așa ne-a zis mai târziu. Așa că am mers la bibliotecă să aflu ce puteam. Și am aflat că nu fusese închis pentru o singură crimă: omorâse opt femei.

După asta, lumea mea s-a schimbat. A trebuit să-mi reexaminez toate amintirile ca să îmi înțeleg trecutul, iar asta a fost greu. Dar nu la fel de greu ca procesul de vindecare, acceptare și reconstrucție.

M-am născut în Yakima, Washington. E un loc rural și prăfuit, dar am avut o copilărie minunată. Sunt cea mai mare dintre trei copii, iar tata a fost un om incredibil. Avea 1,98 de metri înălțime și 120 de kilograme – era masiv, trona peste toți. Mi se părea un zeu. Intra în cameră și îi observai imediat prezența.

Tata avea două laturi foarte diferite. La suprafață, era un bărbat foarte jovial și carismatic, dar sub fațada asta se ascundea ceva. Era ceva tulburător la el.

De exemplu, într-o zi, lucra pe câmp. N-a observat că fratele meu găsise o pisică neagră vagaboandă și o mângâia. Eu am observat pisica pentru că-i strălucea blana. Eram mici, eu aveam șase ani și fratele meu vreo cinci. Apoi, deodată, am simțit umbra tatei peste noi. A întrebat: „Ce ai acolo?”.

Fratele meu a ascuns pisica și a încercat să o protejeze. Dar tata a luat-o în poală și a început să o mângâie. Apoi, deodată, a început s-o strângă de gât cu mâinile lui mari. Pisica a încercat să scape, a început să urle și să-l zgârie, dar tata se distra de minune. Îmi amintesc zâmbetul de pe fața lui. Îi curgea sânge din zgârieturi, dar asta nu-l deranja câtuși de puțin. A continuat până când pisica a rămas nemișcată.


Pentru povestea completă, dă play aici:


Viața a fost idilică pentru mine. Mergeam la școală, aveam un program normal. Așa că mi s-a părut ciudat când, într-o vară, după ziua mea de naștere, mama a anunțat că trebuie să plecăm. Îmi amintesc cum am urcat în mașină cu ea și mi-a zis: „Tata nu ne mai vrea, așa că divorțez de el și mergem la bunica.”

Părinții mei au divorțat prin 1990 și, de atunci, lucrurile s-au înrăutățit. Tata era șomer și, într-o noapte, a fost la un bar să joace biliard. A observat o tânără de 23 de ani pe nume Taunja Bennett. A jucat billiard cu ea, apoi a invitat-o la el acasă. Acolo, ea i-a respins avansurile, iar el și-a dezlănțuit furia asupra ei. Din câte am auzit, i-a zdrobit fața complet, a brutalizat-o în așa hal că polițiștii au găsit dinți în diverse colțuri ale casei. După ce a simțit gustul primei crime, nu s-a mai putut opri.

Mama nu știa nimic despre asta. Dar ne-a ținut oricum la distanță de el.


Tata a fost arestat în 1995, după ce și-a ucis ultima victimă, o femeie de 41 de ani pe nume Julie Winningham, care a fost iubita lui pe termen lung după mama. Nu m-am dus la procesul lui. Sincer, am fost protejați. N-am fost obligați să participăm la procese. După ce a început să mărturisească, mi-am dat seama că probabil o să facă închisoare pe viață.

Toate astea mi-au schimbat perspectiva despre mine. De atunci, am tot urmărit reacțiile oamenilor când auzeau o știre despre tata. Când m-am dus la liceu după arestarea lui, aveam prieteni ai căror părinți le ziseseră să se țină departe de mine. M-am simțit vinovată prin asocierea cu el. Simțeam că e ceva în neregulă cu mine. Mi-a schimbat total felul în care mă vedeam până când am devenit adult.

Ani mai târziu, am făcut și eu copii. N-am vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat cu tata până într-o zi, când fiica mea Aspen a venit acasă de la grădiniță. A zis: „Toți copiii au tată. Tatăl tău unde e?”. Și a trebuit să îi explic. I-am zis că e în Salem, orașul unde e închisoarea. Era mică și s-a mulțumit cu răspunsul. Dar apoi am început să mă gândesc ce o să-i spun mai târziu.

Acela a fost un punct de turnură pentru mine. Mi-am dat seama că nu le voi putea aduce înapoi niciodată pe bietele femei ucise de tata și că nu le voi putea liniști cu nimic familiile îndurerate. Așa că aveam de ales. Fie acceptam trecutul, fie continuam să trăiesc simțindu-mă ca ultimul om. Iar aia nu era viață.

Cu timpul am învățat că există o știință a vindecării. Știu că toți supraviețuitorii traumelor simt la fel: dacă ne confruntăm cu durerea, vom intra într-o gaură neagră de unde nu vom putea ieși. Dar, sincer, terapia e minunată și n-ai de ce să te temi de ea. Dacă te confrunți cu trauma, vei deveni mai conștient de sine și vei înțelege ce cauzează durerea.

Acum am copii adolescenți și o viață agitată, așa că mă gândesc rar la trecut. Sunt fericită. Singurul gând care m-a mai bântuit în ultima vreme a fost să-l vizitez pe tata la închisoare. Nu am vorbit cu el de decenii. Dacă îl contactez, înseamnă că a câștigat? Habar nu am.

Tata nu și-a cerut scuze niciodată. A zis că a fost un tată bun, cu excepția a opt erori de judecată. Așa a numit crimele, erori de judecată.

Nu cred că familiile victimelor vor avea vreodată liniște sau vor simți că au primit dreptate. Nu pot decât să fiu recunoscătoare că acum e într-un loc unde nu va mai putea face rău nimănui.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.

Publicitate