Cum îți dai seama că relația ta s-a încheiat de mult

Sperăm, de dragul tău, că ți s-a frânt pentru prima oară inima, în adolescență. În multe feluri, e mai bine să ți se calce inima în picioare și să-ți fie despicată în două într-o perioadă din viața ta în care e acceptabil din punct de vedere social să plângi în timp ce scrii în jurnal, pentru că a) te pregătește pentru despărțirile din viața de adult și b) ai mai puține șanse să tragi o băută și-o drogangeală de zile mari, iar apoi să-ți pierzi o săptămână întreagă revenindu-ți, când îți dă cineva papucii într-a zecea.

Există, totuși, o diferență, între tipul ăla imediat de inimă frântă și ăla care arde mocnit, pe care o să-l experimentezi de la douăzeci de ani încolo, până mori. Nu e genul de chestie pentru care ești suficient de inteligent emoțional în liceu; e o frângere de inimă specific adultă – genul care se întâmplă când flăcările arzătoare ale iubirii de început s-au stins și au trecut de cărbuni până au ajuns scrum; când vi s-au frecat viețile unele de altele până când muchiile s-au tocit la amândoi; până când ajungeți bucăți de mobilier unul în viața celuilalt, în loc de surse de bucurie. Chiar și-acum, când citești asta, poate te gândești: „Nu, n-am avut parte de așa ceva, nu se aplică", situație în care ești una dintre creștinele alea cu inel de pre-logodnă care ajunge să se mărite pe viață cu primul băiat cu care s-a sărutat într-a șasea sau: vine și rândul tău.

Calea asta către despărțire e lungă și pustie, plină cu un amestec de evenimente neplăcute până aproape că te entuziasmează. Astăzi o să trecem cu tine prin câteva dintre ele. Dacă recunoști vreunul dintre semne, poate o să vrei să te pregătești pentru moartea iminentă a relației tale. Deși probabil știi deja că se apropie, nu-i așa?

Certurile sunt o parte destul de firească a relațiilor. Există întotdeauna și excepții: cuplurile alea căsătorite dubioase, țepene, care „nu s-au ciondănit niciodată", care, atunci când te vezi cu ele – la nunți sau la petreceri drăguțe la curte sau la serata de Crăciun cu casa deschisă a maică-tii, cu mâinile împletite una-ntr-alta și cu chipuri în mod straniu asemănătoare – te sperie într-un mod pe care nu prea poți să-l definești, ca și cum stau unul cu altul pentru că le place să facă sex super promiscuu cu străini; ca și cum nu pot să se iubească decât atunci când omoară ciori.

Dar există o schimbare aproape imperceptibilă de la a te certa cu un motiv („Nu vrei să-ți iei niciun angajament! Nu cureți litiera pisicii decât dacă-ți cer eu! Te tot plângi că suntem săraci, dar îți tot iei cocaină!") la a te certa fără („DE CE AI COMANDAT DE LA RESTAURANTUL ĂLA CHINEZESC ȘTII CĂ SUNT DE CĂCAT. CINE PUNE VASELE AȘA ÎN MAȘINĂ. DE CE ȘI CUM AI UMPLUT CUTIA DE SKY+ CU 60 DE EPISOADE DIN CASH IN THE ATTIC."). Din ce în ce mai des, altercațiile astea incendiare apar din felul în care bea omul ăsta dintr-o sticlă de Lucozade sau râde sau folosește, în pula mea, cuvântul ăla destul de banal în contextul greșit tot timpul și apoi, ah, da. Revelația că, de fapt, n-a „făcut" nimic. Pur și simplu așa e el.

Când îți dai seama că ai rezistat la sex doar pentru că te gândeai tot timpul că ți-o trage altcineva, deja e prea târziu. Corpul persoanei ăsteia nu mai e deloc sexual pentru tine. Dar nu e nici genul ăla de fază liniștitoare, hai-să-mbătrânim-împreună-relația-noastră-e-mai-presus-de-corp; mai degrabă, simți că-i ca un obiect străin care nu mai are nicio noimă pentru tine. observi că devii din ce în ce mai detașat de experiență și pui interdicție pe săruturi, ca Julia Roberts în Pretty Woman, nu pentru că ar fi un gest care încurajează intimitatea, ci pentru că și cea mai inocentă dovadă de afecțiune e cumva prea jignitoare. De-acum înainte merge doar cu atins de organe genitale. De acum înainte, doar genitale la genitale. Orice poziție în care nu stai cu fața la partener, gen capră, devine una de bază. Sexul oral o să te-ajute să treci de perioada asta, dar ferească dumnezeu să se uite-n sus și să te privească în ochi.

Din fericire, sexul are adeseori loc noaptea, așa că o să ai timp berechet să te uiți la perete pe întuneric și să te gândești ce-nseamnă toate astea. Când sexul – unica bucurie gratis pe care-o primim în lumea asta rea – devine nasol, e de-obicei primul semn că se duce totul pe pulă și, având în vedere că e cea mai viscerală chestie – din punct de vedere fizic, psihic, emoțional – n-o să ai cum să ignori asta pur și simplu și să speri că trece de la sine!

Un exercițiu distractiv de vizualizare:

i . Închipuie-ți partenerul la fereastră, într-o cameră cu podele din lemn care scârțâie, inundată de o lumină albă, crudă, care intră de-afară într-o zi blândă, dar luminoasă de vară. Firele de praf care plutesc în jurul nostru, culese din aer, sunt albe și gri deschis. Tocmai i-ai mai dat un SMS în care-l faci „muist" sau „ultimul muist" și plânge. Și plânge și plânge și plânge. Tu. Tu l-ai făcut să se simtă așa. E atât de roșu la față că s-a făcut portocaliu. Are fața udă de lacrimi. S-a dus departe deja – a abandonat deja toate iluziile de demnitate, așa că plânge pe față – e prea dus să se mai ascundă, așa că îi curg lacrimile pe tricou, i se preling lacrimile de pe obraji, se tânguie, încăperea miroase a sare. Tu ai făcut chestia asta. Ce simți?

A. Ceva
B. Nimic

ii . Un autobuz se îndepărtează. Știi sunetul, nu? Ăla de vehicul zgomotos care se îndepărtează în sunetul liniștit de trafic suburban. Aproape că poți să auzi copiii care se joacă în depărtare, își aruncă de la unul la altul o minge mare și roșie. Partenera ta zace moartă, vânătă la față, în drum. Din gură i se scurge un singur firicel de sânge și are membrele rupte, făcute grămadă. A încercat să prindă autobuzul, dar s-a ciocnit cu el, în schimb. Acum e moartă. Încă are ochii deschiși, dar îi sticlesc. Dă zoom. Dă zoom pe chipul pe care l-ai îmbrățișat odinioară și șoptește-i „te iubesc". Ce simți?

A. Ceva
B. Nimic

iii. Scârțâie arcurile în modul lor inconfundabil. Era liniște la muncă, așa că ai plecat mai devreme – ai mers pe jos până acasă, pentru că era o zi atât de liniștită, cu căștile în urechi, o oră perfectă de fericire, în care nu ți-ai verificat sau citit mesajele, te-ai plimbat pur și simplu pe bulevardul mare de lângă tine și ți-ai trecut din când în când mâna prin garduri vii și grădini, culegând alene codițe de frunze din tufișuri – iar acum ai ajuns acasă, un pic soios după plimbare și poate vrei să faci duș, dar urci scările și – stai așa, sunetul ăla de arcuri. Srr-chiț sr chit sr chiț. Oare…? Dă năvală în dormitor: partenerul tău – prietenul sau prietena ta, nu contează – face sex pasional, dezbrăcat, cu penisul altcuiva. Și nu e ca sexul pe care-l faceți voi doi în ultima vreme – chestia aia cu lumina stinsă, hai-odată-mai-durează, fără sex oral. Nu. Gen: are mâinile legate una de alta și are căluș în gură. Peste tot zac pachete de lubrifiant cu arome. Persoana cu care face sex are un corp perfect, musculos. Fix în momentul în care intri în cameră, partenerul tău îi mângâie pieptul cu o pană mare și roz. Gen, ăsta nu-i doar sex: e genul ăla de sex de lux pe care nu l-ai mai făcut din ultima noapte la hotel în Barcelona, în vara lui 2013. Ce simți?

A. Ceva
B. Nimic

Majoritatea A: bun! Bun.
Majoritatea B: rău. Rău.

Ai avut vreodată un brunch trist? Un brunch trist e un brunch la care ești trist. Ai zice că nu se poate – trăiești pentru brunch; brunch-ul e cea mai bună masă a săptămânii – dar apoi ridici ochii peste masă, vezi persoana despre care-ți spui c-o iubești și: nimic. „Deci care-i…", zici, în timp ce iei sarea de pe masă. O înclini aproape – dar nu suficient de mult – atât cât să se miște și să alunece cristalele dinăuntru, fără să cadă pe masă. „Care-i… ce ți-a zis maică-ta?". El zice: „Hmm" și tu zici: „Ce zicea maică-ta? La telefon, zilele trecute. Nu te-a sunat maică-ta?" Și el zice: „a" și „da" și „mda" și-apoi o pauză și unul dintre voi își expiră tot aerul din corp și scoate un sunet ca vântul care șuieră prin golul unde se afla odinioară inima ta, iar el zice: „A, nimic. nu, vorbea doar despre câine." Și-apoi stați în tăcere cinci minute până sosește mâncarea, fază la care tu spui: „A, mâncarea." Mâncarea v-a salvat pe amândoi și-ți dai seama abia când vine nota că nici prin cap nu ți-a trecut s-o pui pe Instagram. Când e trist la brunch, știi că s-a terminat. Evită brunch-ul trist.

Ai rezervat o vacanță împreună, idioato, iar acum atârnă sumbru asupra anului tău, ca prima comemorare a morții unei rude apropiate. Începi să calculezi în gând o singură prietenă potrivită, care-ar fi liberă și-ar putea să-i ia locul, dacă e cazul; banii de avans pe care i-ai economisit din salariul tău de mizerie pe care i-ai arunca pe apa sâmbetei dac-ai anula de tot. E… nasol să aștepți șase luni după Tenerife ca să te desparți? Păi, probabil e, pentru că e o jumătate de an din viața ta și vei fi cu jumătate de an mai aproape de 30.

Dacă n-ai făcut nicio rezervare, n-o să amintească niciunul dintre voi nimic despre asta, pentru că, de bine, de rău, v-ați promis fiecare că o să vă petreceți două săptămâni acoperiți complet în cremă de soare, chestie care s-ar putea să vă creeze iluzia strălucitoare că lucrurile s-au întors la normal – e greu să fii supărat pe partener când sunteți într-o piazza la Roma și beți fiecare câte-o bere mică și tare și priviți soarele la apus cum coboară, în timp ce așteptați porția de spaghetti cu scoici – dar se năruie rapid în penultima noapte, când unul dintre voi nu-și găsește ochelarii de soare și totul se transformă într-o ceartă cu urlete care durează două ore, iar unul dintre voi trântește ușa de la hotel și pleacă furios să se plimbe printre străini, doar ca să se întoarcă timid peste 45 de minute și să împrumute cartela de la ușa camerei voastre, ca să intre înapoi în cameră. Apoi nu vă vorbiți tot zborul de întoarcere.

Practic, să nu-ndrăzniți să vorbiți despre călătorit împreună, pentru că riscați să spargeți delicatele rămășițe de porțelan ale relației.

Unul dintre serviciile prea puțin apreciate pe care ți le asigură o relație este că ai pe cineva la dispoziție, care e obligat să-ți primească telefoanele entuziaste când ți s-a mărit salariul sau ți se mărită sora sau tocmai ai văzut un bichon frise drăgălaș pe stradă, pentru că, să fim sinceri: nimeni altcineva dintre toți oamenii pe care-i cunoști nu te place îndeajuns de mult încât să-ți asigure așa un nivel de sprijin emoțional. Încet-încet, te surprinzi scriindu-i altcuiva – celui mai bun prieten; mamei față de care nu ești apropiat; persoanei ăleia relativ atrăgătoare cu care îți scrii doar platonic pe G-chat – imediat după ce ți se-ntâmplă ceva extraordinar. Se aplică și pentru evenimentele super nasoale. Vezi tu, ce se-ntâmplă aici e că te pregătești inconștient pentru viața de după despărțirea iminentă, în care tu ești singura persoană care te iubește și te urăște cel mai mult.

Ții minte când ai venit atunci acasă și-ai găsit-o în bucătărie la capătul unei partide de plâns – are mătușa bolnavă sau ceva; detaliile nu-ți sunt foarte clare, sincer; tu ai fost plecat prin oraș în ultimele opt seri – și ai simțit impulsul ăla mic de tandrețe pe care-l simțeai pe vremuri și te-ai aplecat și ai îmbrățișat-o și a fost cumva firesc și-n același timp absolut deloc și ea s-a smiorcăit pe umărul tău o secundă și tu ai ținut-o în brațe și te-ai gândit: efectiv, e ca și cum aș ține în brațe o grămadă de carne care plânge.

„Hmm", îți spui, în timp ce fantazezi la o duminică dimineața leneșă pe cont propriu, în care poți să ieși la joggingul ăla de care-ți tot promiți că te-apuci, să bei cafeaua aia de 20 de lei în timp ce te holbezi la râu, o iei spre cârciumă să te-apuci mai devreme de treabă și să halești un burger, te întâlnești cu prietenii ăia pe care nu i-ai mai văzut de secole, pentru că partenerul zice că-i detestă. Doamne, n-ar fi mai bine dacă ai locui singur? Ai putea să adopți un câine. Sau: să te muți nițel la New York. Sau: te tot gândești să te faci vegană, așa-i? Să-ți gătești singură mai mult, în loc s-o arzi tot cu regimul ăla pe care ți-l impune el, pe genul: „Mie-mi plac doar spaghetele bolognese, omletele și curry-ul la pachet". Ai putea să fii atât de liber. Ai putea să cumperi flori și să umpli sufrageria de ele. Ai apuca să te uiți la Twin Peaks, din care ați văzut împreună un episod, iar ei nu i-a plăcut. Să-ți cumperi un casetofon vechi și să-ți umpli viața cu muzică, nu cu mixurile alea căcăcioase de pe Soundcloud pe care le tot pune el la boxele lui de căcat de la laptop. Doamne: n-ar fi mai bine dacă… nu, să nu te gândești la așa ceva. Dar n-ar fi oare mai bine dacă ar… muri?

Pe vremuri o împăcai după certuri cu implorat, plânsete, cumpărat de flori și o porție dublă de oral, dar acum spui doar „ok, scuze", așa cum se cuvine și te întorci la cele trei episoade din seriile vechi din The Apprentice de pe YouTube. Ah, Hopkins ăla!

Sincer, în ce privește semnele că îți moare relația, înșelatul cu Î mare e un indicator destul de bun că lucrurile nu stau tocmai ideal. Gen: dacă ieși, te-mbeți și ți-o tragi până la capăt cu altcineva, e destul de greu să treci peste asta. Dar se pune și înșelatul cu î mic și e mai insidios, așa că nu observi dac-o faci: îți dai SMS-uri cu colegul ăla de la muncă după program, ai o conversație lungă pe Facebook chat cu o persoană de care-ți cam place, i-ai dat din nou follow pe Instagram fostei. Tehnic vorbind, n-ai făcut nimic – ai trece testul celor Trei Întrebări la detectorul de minciuni de la The Jeremy Kyle Show, iar ăsta-i fundamentul oricărei relații puternice – dar s-a strecurat ceva în planul ăla îngust, intermediar, al conștiinței tale: așa-i că, dacă ai vrea, ai putea să înșeli, nu? Sistemul e acolo. Ai pe cineva care-i aproape material de rezervă. Motorul e pornit și s-au pornit farurile. Nu trebuie decât să pui piciorul pe accelerație și să-ți distrugi viața cu o simplă apăsare de călcâi.

Într-una dintre plimbările voastre morocănoase prin cartier, treceți amândoi agale pe lângă noul restaurant dechis în zonă. „Arată drăguț", zice unul dintre voi, iar celălalt zice: „Hmm." Pe vremuri, pe vremurile alea bune – când nu vă puteați dezlipi unul de altul, când tânjeai după compania celuilalt și după corpul lui, când aveai nevoie de ea tot timpul, la orice oră; când nu puteai să-ți petreci nicio zi fără el, fără chipul ăla drag, fără atingerea aia numai bună de blândă – ai fi zis: „Ar trebui să mergem acolo."

Poate încă mai mergeți – vorbiți despre asta ulterior, în termeni de poate-ar-trebui-să-mergem, deși știi că n-o s-o faceți, dar există ideea – s-a vehiculat – până când, peste șase săptămâni în care tot n-ați ajuns, ajungi tu acolo cu prietenii tăi, după bere. Puiul, raportezi acasă, a fost „ok", așa că vă hotărâți de comun acord să nu mergeți, de fapt, niciodată împreună acolo – dar mai degrabă vezi o pizzerie nouă cu pizza pe vatră și-ți vin imediat în minte doi sau trei prieteni cu care ai merge mai degrabă acolo, așa că scrii pe grup și aranjezi totul pentru miercurea asta, înainte să fi ajuns în tăcere acasă. Gândește-te așa, mai bine: să ieși la masă cu partenerul, în etapa asta în care relația e bușită, e doar o experiență în plus care-o să ajungă în depozitul de seri la care nu te mai gândești. E o risipă de bani.

Uite ce e, empatizez cu faza asta, pentru că, nu-i așa, toți trăim la mila constantă a pretențiilor și cererilor proprietarilor noștri și ne e frică să le dăm mail fără partener în CC, ca să-ntrebăm care-ar fi, oare, poate, în principiu, penalizările, dacă am încheia contractul mai devreme dac-ar fi cazul, dac-am fi absolut obligați. Dar nu-i un motiv suficient de bun să rămâneți împreună. Mutatul împreună e un pas important pentru majoritatea cuplurilor – serios, chiar e, e la o jumătate de pas între „ieșim împreună" și „suntem, pe bune, căsătoriți pe vecie". Dar dacă se duce dracului și s-a ofilit entuziasmul acelei prime vizite la IKEA ca să cumpărați trei dulapuri pe care încă nu le-ați asamblat și o plantă de aloe pentru baie, iar acum tot ce v-a rămas e un anume loc pe canapea care vă place amândurora și două rutine separate de dimineață care se împletesc fără să se unească niciodată, iar ea se tot întoarce de la serviciu super târziu și pare că își tot scrie cu cineva fix într-un unghi din care tu nu poți să vezi și, oricum, în ultima vreme, ai cam dormit pe la soră-ta două nopți pe săptămână și numeri zilele – încă opt zile de salariu până poți să-ți cauți un loc în altă parte! Doar 203 zile în iadul ăsta! – dar, sincer, pe bune, dacă teama administrativă de a fi obligat să returnezi cheile și să-ți iei înapoi garanția și să-ți găsești alt loc în care să stai e singura legătură care vă mai ține împreună, mai bine-o tai acum de la rădăcină.

* Mai puțin dacă ai o înțelegere foarte bună la chirie. Vorbesc serios. Dacă dai mai puțin de 600 de lire pe lună în Londra, atunci merită să-ți păstrezi minciuna de relație în viață înc-un pic, aș zice.

Dacă poți să-ți vezi, cu ochiul minții, cum partenerul tău se milogește și cerșește iubire și poți să scapi de imagine fără să-ți pese prea mult, atunci te mai despart doar câteva minute de un telefon sau un mesaj prin care dai lovitura finală, zdrobitoare. În momentul ăsta de maximă sociopatie ai prefera să eviți o conversație în tren, cu un broker de bursă beat și gâfâind, decât să răspunzi la un mesaj de la partener/ă. Și oricum te-ar durea în pulă. Chestia asta se-ntâmplă pentru că simți că te prind în capcană în niște conversații la care nu vrei să participi, ca atunci când rămâi singur cu prietenul comun, în timp ce prietenul tău adevărat se duce să se pișe. N-aveți nimic în comun, nimic care merită să fie spus, nu simțiți nevoia să interacționați, doar stați acolo într-o mare tăcere. Când vorbiți, ajunge să fie un scenariu din ăla cu „Putem să… vorbim?" în care aproape vă despărțiți, dar promiteți, cu inima îndoită, să faceți un efort. Înapoi la tăcere. Înapoi la discuție. Și tot așa și tot așa până la: Sfârșit.

…Până următoarea dată când ajungi captiv într-o relație de doi ani și ți se-ntâmplă fix același lucru din nou!

Traducere: Ioana Pelehatăi