Am mers prin cantinele de corporatiști din Bucureşti, ca să-ți arăt ce vei mânca toată viața

Să nu ne căcam pe noi şi s-o recunoaştem. În sine, mediul din corporații e ceva nociv pentru viața unui om. Clădirile alea supraetajate şi imense îți mănâncă, zilnic, câte puțin din viaţă.

La rândul său, corporatistul trebuie să se hrănească de undeva, în timpul programului. Ideal ar fi să vină cu pachetul de acasă, ceea ce-ar fi fucking minunat. Dar e corporatist, o să se scuze ipocrit că n-are timp, când îi este, de fapt, lene. Aşa că alege cea mai la îndemână cale, care-i ceva mai constisitoare: cantinele din aproapierea muncii (asta când nu merge la covrigărie).

Pentru că ţin foarte mult la sufletul tău de tânăr frumos şi liber, am mers la cantinele din jurul corporaţiilor bucureştene, ca să le testez calitatea şi valoarea, și ți le-am prezentat mai jos ca să-ți dai seama ce surse de haleală te așteptă la viitorul job.

Evident, vorba domnului Gică Hagi, multe cantine au fost bune, unele mai puţin bune, iar altele au fost pur şi simplu aşea-aşea bune, dar nu prea bune. Ia d-aici, că ai servici!

În curând, urmează ca VICE să-și mute sediul într-o zonă mai centrală, dar până atunci ăsta-i locul cu mâncare frecventat de noi. Ca să fie mai contextual „am fost la cantina Eden, ca să n-o faci tu". Hehe, bine, nu chiar așa, că-i o cantină tolerabilă.

Se cheamă Eden, dar e drum lung până acolo. Mai degrabă, genul în care spui: „Meh, se putea mai rău, las că merge şi aşa. Mă duc să-mi iau o ciorbă de acolo". Cea de legume costă 6 lei. Un preţ acceptabil, având în vedere c-a fost şi gustoasă. Puţin mai scumpă varza a la Cluj, 11 lei, însă la gust n-am absolut nimic de comentat vizavi de ea. Orezul a costat 6 lei, n-a meritat, nu era fiert corespunzător, la fel şi cartofii.

Cum zicea Uzzi în vremurile de glorie: cine-i pe mic, ăla-i bazat.

Însă, poate cel mai important e că asta-i singura cantină din cele în care am fost unde au mici. Da, boss, esenţa de românache o găseşti chiar şi-n cantinele corporaţiilor. Felicitări bucătăriei! Un mic face trei lei. Cam multicel și ca, micoman, nu m-a dat pe spate, dar acceptabil. Oricum, nu-i Obor sau Piaţa Sudului, ci cantină de corporaţie. A, şi plus un bonus pentru faptul că pâinea e gratuită.

Pe asta o găsești fix când ieşi de la metrou, imediat la stânga. E un loc destul de micuţ, dar care chiar mi-a plăcut cel mai mult dintre toate cantinele. De la personalul impecabil care se ocupă de servire, până la atmosfera foarte chill din interiroul cantinei. Să nu mai zic de mâncarea bună raportată la un preț rezonabil.

Singura chestie mai puțin convenabilă era că zona de făcut comanda era ceva cam strâmtă, însă poți să treci peste asta.

Să fiu sincer, îmi imaginez că bucătarul este o femeie (sau mai multe), în jur de 50 de ani, cel mai probabil mamă, care gătește familiei. De acolo și vorba aia, ca la mama acasă. La șapte lei mi-am luat niște chifteluțe excelente. Serios, combinate cu varza călită la 5.50 pot să zic c-am ieșit câștigat. La fel și ciorba de fasole care era afumată, la 7 lei.

Chiftele ca la mama acasă, mă rog, ceva pe acolo.

Cu siguranță, Express e o cantină în care poți să mergi fără griji să-ți umpli stomacul și să nu-ți faci griji că te doare inimă după ce plătești la casă.

Când ieși de la metrou, „ascultă-mă pe mine, mergi la dreapta și o să vezi din mers cea mai bună cantină din Pipera", cel puțin așa mi-a zis un tip când l-am întrebat unde o găsesc pe cea mai apropiată din zonă. Mai exact, pe bulevardul Dimitrie Pompeiu, vizavi de noul sediu al locului unde domnii Mihai Gâdea și Mircea Badea transmit zilnic informații care zguduie România din temelii, iar apoi se șterg la gură după ce mănâncă: Antena 3.

N-a recomandat rău tipul. Terasa de afară era foarte mică și avea doar vreo trei mese. Înăuntru, mesele erau aşezate ca la nuntă, începeau într-un capăt și se terminau în celălalt. Dar foarte fancy locul, la fel și felul în care mâncarea arăta în farfurie. Spre deosebire de cea de la Aurel Vlaicu, unde-mi imaginam stereotipul femeii tradiționale de bucătărească, ca la mama casă, aici, aveam senzația vreunui chef Foa, care migălește fiecare porție.

Ce-i drept, estetic, arăta foarte bine. Aveai de ales între atât de multe chestii dichisite pe care nu le vezi în general la o cantină obișnuită, încât un tip care stătea la coadă îi spune unei colege: „Ce-s astea, mă?! Că eu n-am mâncat în viața mea".

Cotletul caramelizat în sos a costat 8,50 de lei, iar cartofii 2,5. Sosul era o combinație dintre miere, salvie și smântână care m-a uns pe cerul gurii. Fără discuție a meritat. La fel și porția de tagliatelle, de 7,50 de lei. Tochitura dobrogeană a fotografului a făcut 9,5 de lei, dar de care eu nu m-am atins din simplul motiv că nu-mi place de fel.

În schimb, te ardeau puțin la apa plată, 3.5 lei, iar porția de tort 6 lei. Însă, per total, prețuri accesibile și mâncare diversă și gustoasă.

Pentru că aici e zona cu cele mai multe companii din București, implicit oameni care lucrează, nu puteam să nu mai merg la încă o cantină din zonă. Ca să fie ușor de reținut, asta-i la stânga când ieși de la metrou.

Primul lucru care mi-a sărit în minte când am intrat a fost cantitatea. Mai întâi, de oameni, în jur de 150 de persoane, cu tot cu cei de pe terasă. La coadă am așteptat în jur de 15-20 minute (adică puțin peste sfertul de pauză al corporatistului).

Apoi, am văzut prețurile. Un ecler micuț costa 7 lei. Băi, 7 lei! Sticla de suc Prigat la 0.33, 5 lei. Cartofii 6.5 lei. Genul de produse pe care ar trebui să fii incredibil de neîndemânatic ca să nu-ți iasă acceptabili, așa că nu puteau să dea rateuri, iar puiul shanghai l-am dovedit cu 13 lei. Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin! Să nu fiu ipocrit, încă am senzaţie de plăcere când mă gândesc ce gust bun avea eclerul ăla. Însă n-aș mai da banii ăia vreodată! Bine, nu știu până nu ajung să lucrez acolo.

Totuși, asta-i genul de cantină foarte simplă în meniu. În mare parte formată din cartofi prăjiți sau fierți la pachet cu salată și ceva cu carne. De departe, cel mai amuzant lucru fiind pereții din înăuntru, care erau inscripționați cu mai multe cuvinte, gen „Hapiness" sau „Creativity". Nici nu știu dacă să râd sau să plâng, dar nici nu mai contează, că aici am văzut cele mai drăguțe tipe.

Cantina 87 o găsești vizavi de Centrul de transfuzie, de pe strada doctor Felix. Chiar dacă nu lucrezi prin zonă, când ieși de la donat sânge înfometat poți să dai o fugă aici, ca să nu mai bagi iar șaorma.

Îmi plac mult dulciurile, trebuie să recunosc. Nu mai mâncasem de ceva timp o cremă de zahăr ars, iar cea de aici m-a îndoit olfactiv și m-a făcut să scot din buzunar 4 lei. Crescut cu margarină și tocăniță de cartofi toată copilăria, am văzut o chestie cu susan pe ea, care din exterior părea a șnițel de pui, așa c-am cerut o porție. Doamna de acolo mi-a zis că nu-i nici pe departe șnițel, ci tilapia. Mi-am ridicat sprânceana și, ca să nu par atât de prost, i-am zis, a, da, am confundat, dați-mi o porție, vă rog.

Adevărul e că habar n-aveam ce naiba era acolo, doar că susanul ăla era atrăgător. Ulterior, să aflu că tilapia e, de fapt, un soi de pește, ba chiar cică foarte cunoscut în „Țara Sfântă". Bun peştele, mă rog, peştoaica, şi-a meritat banii.

Zi că n-are ştaif de şniţel de pui.

Nasol e că mi-am luat o mare țeapă cu legumele sote de era să vomit. Mi-e și greu să-mi dau seama dacă erau cu gust de celofan sau carton.

Mobilă de la Ikea, asta-i prima chestie care mi-a venit în cap după ce-am intrat. Nu știu, poate mă înșel, o fi de la Jysk. Știi tu, genul ăla de mobilă.

De altfel, o cantină simplă, dar spațioasă. Și pe aproape ca eu să fac un atac de apoplexie, după ce-am văzut c-o pulpă de pui costă 10 lei. Mi-am revenit apoi odată cu prețul supei de pui, de 5 lei. Care, din fericire, era foarte bună.

În schimb, pastele carbonara execrabile. Am mai dat și 12 lei aiurea. Dar, din lipsă de alternativă, ce să faci, n-ai ce să faci, mergi şi aici.

Oricum, dacă niciuna din cantinele astea nu te-a convins, covrigii sunt cei mai fideli şi te aşteaptă cu cel mai mare drag întotdeauna. Cine are nevoie de valoare nutrițională?