Am stat o săptămână într-un hostel ca să văd dacă e mai ieftin decât în chirie

O seară obișnuită în camera 25 decurge cam așa: ești trezit prima oară pe la 3 dimineața, când se întorc ultimii turiști petrecăreți. Scările care duc la cameră sunt complet goale pe interior și au fost căptușite cu plastic de un sadist, încât oricine calcă pe ele se aude ca și cum ar urca pe un munte de cadavre. În spatele lor, ușa care se închide automat se trântește ca o mașinărie medievală de război.

Pe la 4 jumate dimineața, o serie de alarme te trezesc din morți. Cei matinali coboară pe scările argintii ale paturilor suprapuse și ies pe furiș din cameră, îmbrăcați în salopete. Dormitorul miroase a transpirație și igrasie, ca un echipament de sport nespălat. O lumină portocalie se întrevede de la singurul geam din fundul camerei.

La 5 dimineața, omul din patul de lângă incepe să se îmbrace, un proces care înseamnă să lovească de repetate ori catarama de la curea, de pardoseala de lângă capul meu. Din patul de vizavi se aude un sunet de frecuș delicat, acompaniat de gemete ușoare. E sunetul unei scărpinături satisfăcătoare sau al unei masturbări delicate.

La 6:45, cineva vorbește la telefon în franceză: „Oui", spune el. „Oui, oui, oui". Încerci să-ți acoperi urechile cu perna, care e la fel de eficientă ca o bucată ieftină de șuncă.

Până la 7 dimineața, vecinul francez și-a aprobat interlocutorul de cel puțin 40 de ori.

La 7:11, cineva cu accent din Midlands strigă: „Frate, taci în plm. Lumea încearcă să doarmă."

La 7:12, conversația telefonică se încheie.

Pe la 8 te trezești din nou brusc, cu un sunet de raid aerian. Sari din pat panicat, ca să descoperi că e alarma din Războiul Rece a tipului grizonat de la capătul rândului, ăla care sforăie ușor.

La 10 dimineața, ajungi la muncă cu ochii roșii și părul măciucă. Eleva ta de opt ani te întreabă: „De ce arăți așa de obosit, Ed? Și de ce pari așa de trist?"

Mă mutasem la Hostelul Nr. 8 din nord-vestul Londrei, unde stăteam într-un dormitor cu 20 de paturi. Există o serie de motive pentru care asta nu a fost o idee bună: nu mai sunt un adolescent, nu sunt în anul meu de pauză de după facultate, am somnul foarte ușor, am un job și deja locuiesc în Londra.

De asemenea, am avut o serie de întâmplări oribile în hosteluri. Mi s-au dat papucii pe Skype într-un hostel. O toaletă defectă a țâșnit apă de canal în ghiozdanul meu. A trebuit să-l ascult pe un barman canadian cum descrie filmul Ace Ventura: When Nature Calls ca „cel mai tare film din toate timpurile". Așa că, de ce naiba m-am mutat într-un hostel din orașul meu natal?

Răspunsul e chiria. O noapte la un hostel de turiști din Londra te costă cam opt lire, cam cât plătesc de obicei pentru două halbe de bere sau un DVD cu „Murder: She Wrote". Plus, e cam jumate din prețul pe care îl plătesc în camera mea din Tulse Hill.

Se pare că să trăiești la hostel pentru a economisi nu e neaparat o idee unicată. În timp ce majoritatea rezidenților hostelului Nr. 8 sunt turiști de peste mări, o minoritate importantă locuiește permanent acolo, în timp ce lucrează în Londra.

Turiștii sunt mai tinerei. Ei sunt în vacanță sau stau temporar până când găsesc o locuință permanentă. Când am vorbit cu ei, părerea generală era că Nr. 8 e o alegere bună: curat, sociabil și foarte ieftin.

Colm, un tâmplar irlandez pe la vreo 20 de ani, era pe punctul de a se muta într-o casă în Neasden. Dar lui i-a plăcut la hostel: „Nu sunt jeguri p-aici", spune el. Cum adică jeguri? A ezitat: „Adică fără muiști".

Giulia, o studentă din Italia, de 18 ani, și-a extins vizita în Londra, după ce s-a împrietenit cu un grup de persoane din hostel. De atunci, a avut parte de multe aventuri nebunatice. „Gen, odată, prietenul meu a leșinat mort de beat jos. I-am făcut o pizza, care a stat în bucătărie pentru două ore, din cauză că el adormise în fața toaletei". Ce părere are despre rezidenții hostelului? A făcut o pauză și s-a gândit: „Toată lumea de aici e ciudată. Eu eram mai normală, dar acum devin și eu din ce în ce mai ciudată."

Rezidenții permanenți sunt mai în vârstă, în jur de 30, 40 de ani. Ei vin din UK sau de oriunde din Uniunea Europeană. Instabilitatea unui job și salariul mic nu le permit să strângă bani pentru un avans. Pentru un lucrător cu normă întreagă și un salariu minim pe economie, chiar și 78 de lire pe săptămână, pentru un pat în hostel, reprezintă peste o treime din venituri. Asta poate amenința capacitatea ta de a satisface alte nevoi primare.

Se vedeau, cu siguranță, cât de afectați erau rezidenții pe termen lung. Într-o dimineață, am întâlnit un bărbat în bucătărie. Purta pantaloni de armată și o codiță împletită. Am dat din cap la el și omul a scos un sunet flegmatic. „Cum a fost în weekend?", l-am întrebat, ca să fac niște converație.

Și-a ridicat sprânceana și a zis: „Nu, nu, nu e weekend", în timp ce dădea din deget foarte definitiv. „Azi e weekend. Azi e sâmbătă".

Era luni.

Przemek, un alt rezident de termen lung, e un bărbat zvelt cu părul grizonat, care părea destul de sever. Când am venit, în prima zi, i-am aruncat un zâmbet prietenos și el s-a uitat la mine de parcă vroiam să-i dau un pumn în gât. Dar în conversație a scos la iveală ceva din expresia lui nepăsătoare, un râs răgușit.

Venit din Poznan, Polonia, locuiește în Londra de 4 ani. A avut diverse joburi temporare și trimite banii acasă. Fiica lui s-a născut în perioada în care el a plecat spre Anglia. „Nu e ok pentru copii tăi. E greu să păstrezi relația cu soția. Pe durate mai lungi, e imposibil. Nu poți trăi așa", spune el.

A stat prin hosteluri tot anul 2015 și era deja de patru luni la Nr. 8, în timp ce căuta de muncă. „Hostelul e alegere bună pentru oamenii care sunt singuri, nu au mulți bani și cărora le plac relațiile cu alți oameni".

Dar ar fi ales să trăiască la hostel, dacă banii nu ar fi fost o problemă? „Nu, evident că nu. De fiecare dată, motivul principal au fost banii și de fiecare dată l-am ales pe cel mai ieftin. Sunt o serie de dezavantaje: ești departe de toaletă, nu ai masă, birou sau mobilă. Mai mulți oameni, mai puțin spațiu. Nu e intimitate".

A reușit să strângă bani cât a stat aici? „Sincer, nu prea. Încerc să fac niște bani să plec înapoi în Polonia. E mai bine pentru familie."

Unii locuiesc în Nr. 8 de mai mult timp. Poți recunoaște veteranii din hostel după felul în care și-au creat intimitate. Un tip și-a înfășurat patul cu cearșafuri, pentru a crea un spațiu retras. Altul purta dopuri de ureche scumpe și personalizate, oricând se afla într-o zonă publică. Am văzut o tipă care mânca în bucătărie, în cel mai îndepărtat colț, cu spatele cât mai întors spre toată lumea.

Rachel, managerul hostelului, estimează că în jur de 10% dintre rezidenții hostelului Nr. 8 sunt aici pe termen lung. După numărătoarea mea, sunt și mai mulți. De ce crede ea că oamenii ajung să locuiască aici? „Nu știi niciodată prin ce a trecut cineva. Lucrez în industria ospitalității și nu am de gând să întreb oamenii despre problemele lor personale", mi-a spus. „Dar cred că unii oameni ori au avut probleme ori trec prin situații mai dificile și li se pare mai ușor să stea aici. De Crăciun, le mai iau o felicitare sau un cadou, pentru că nu sunt cu familiile lor. Nu știu ce au pățit, dar e drăguț să te simți binevenit".

O săptămâna de somn neliniștit m-a dărâmat. Mă trezeam de vreo 15 ori pe noapte, iar cearcănele de pe fața mea m-au făcut să arăt de parcă m-a lovit Manny Pacquiao de repetate ori în față. Eram mult prea extenuat să predau la ore, așa că planurile mele de lecții includeau: „să ne jucăm Match Attax" și „să-l convingem pe Oliver să ne povestească intriga minionilor".

Dar lipsa somnului e doar o parte din problemă. Cea mai nasoală chestie la hostel este imposibilitatea de a petrece timpul singur. Când te duci să te caci, se face coadă după tine. Luminile de la duș se închid automat după zece minute. Oriunde te duci, e cineva acolo, iar oamenii devin ciudați când comportamentul lor din particular devine un spectacol public.

Era seară de karaoke când am intrat în barul de la parterul hostelului. Doua fete șatene interpretau „Don't Stop Believin'" pe tonalități complet diferite. Cum mă strecuram spre camera mea din spate, DJ-ul cu părul lung, prins în codiță, a vorbit la microfon: „Minunat fetelor. MI-NU-NAT."

Pentru ultima seară în patul meu de la hostel, mi-am văzut de tabietul meu nocturn: am aranjat perna cât să acopere pata misterioasă de sânge de pe cearșaf. Băgat într-un pat mai încolo, un rus vorbea la telefon, deși era trecut de miezul nopții. După ce a închis, s-a întors pe o parte.

„Scuze", a strigat el cu o voce tremurată. „Scuze pentru deranj, tuturor. Scuze că am făcut gălăgie, dar mi-e dor de soția mea. Trebuia neapărat să vorbesc cu ea."

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre hosteluri:
Sex, urină și violență: Viața ca recepționist într-un hostel pentru tineri
Toate tipurile de oameni pe care o să-i întâlnești într-un hostel
Am fost într-o tabără de preparat hașiș, în Maroc