În salonul de spital zgomotele se amestecă între ele ca soluțiile din balonul de perfuzie: o tuse, un hârrșt! de la un leucoplast tras de pe bandă, o tavă trăncănind, un pac!, un țăcănit de ștampilă pusă pe colțul unei rețete, tic-tac-ul ceasului de deasupra. În zumzetul asta, tic-tac-hârrșt-pac, a sunat într-o zi din martie telefonul micuț, cu butoane, al medicului SMURD Alexandrina Ciubotari, de la Spitalul Județean Vaslui.

Ti-ti-ti-tim. Așa țipă în buzunarul ei roșu de la piept de fiecare dată când urmează să primească vestea că undeva, prin județ, cineva dă să moară. De data asta dădea să moară „Ion C.", atârnat într-un ștreang la marginea satului său natal.

Ion C. se hotărâse să renunțe la propria viață, singurul lucru cert ce-i mai rămăsese pe pământul ăsta. Așa că, în miezul zilei, în mijlocul săptămânii, a apucat un capăt de funie de prin curte și a pornit hotărât spre singurul copac cocoțat în vârful singurului deal de lângă sat. Și-a pus ștreangul de gât și a sărit în gol. În vreme ce se scutura spasmodic în funie, l-a văzut un vecin. Omul i-a tăiat sfoara și a pus mâna pe telefon. Așa s-a întâmplat ca, mai înainte ca Ion să plece la ceruri, să se înalțe la cer apelul 112 al săteanului salvator.

Semnalul s-a suit la sateliți și a coborât apoi vertiginos în buzunarul medicului Ciubotari, aflată în secția de Urgențe a Spitalului Județean Vaslui, la 40 de kilometri depărtare, consultând nu oameni care vor să scape de viață, ci care se arătau îngrijorați pentru viața lor. I-a lăsat la coadă acolo și a plecat glonț. Nu a ajuns prea departe, căci ambulanța a dat de un drum înfundat. Așa sunt mai toate drumurile în județ când plouă: devin mlaștini capabile să înghită o ambulanță cu totul. Alexandrina și colegii ei au luat echipamentul de resuscitare de 30 de kilograme în spate și au fugit cu el, sus în deal, un kilometru, să-l scape pe Ion din ghearele morții.

Abia mai avea puls, abia mai respira. Alexandrina l-a stabilizat, i-a pus oxigen pe nas și tot ce trebuie în venă. Dar s-a lovit inevitabil de aceeași problemă, cu care se lovește de fiecare dată când merge prea departe de ambulanță. Cum cară înapoi pacientul? Medicul SMURD s-a întors către săteanul care a apelat la Salvare și a apelat și ea la rândul ei la căruța salvatoare a omului.

Imaginea asta cu SMURD-ul intervenind, nino-nino, cu căruța e comună pe coclaurile Vasluiului. Căci în lipsa unei ambulanțe cu tracțiune 4x4 și cu cauciucuri serioase, medicii sunt nevoiți să se descurce cu ce au. Ori cu căruța, ca acum, sau ca astă toamnă:

Ori cu sania, ca astă iarnă.

Calul a pornit, Ion e scuturat de hopurile căruței, capul i se bălăngănea dintr-o parte în alta, dar Ion respira. E puțin inconștient, dar pentru un spânzurat coborât din funie, ai putea zice că e chiar bine-mersi. La spital, după ce Ion și-a revenit, a început scandalul. Povestește mai bine Alexandrina, cea care a alergat la el în vârful dealului, probabil i-a suflat în gură să îi bage aer, l-a coborât cu căruța îngrijorată că îl pierde. Și după toate astea, „a început să urle că de ce nu l-am lăsat eu pe drumul lui? De ce l-am salvat. Apoi a venit și clanul de acasă să țipe că cică, dacă el voia să se omoare, de ce ne-am băgat noi în viața lui. Aia era dilema lor."

E o zi obișnuită de lucru în spitalul de urgență din Vaslui și medicul Alexandrina Ciubotari, 41 de ani, se oprește pentru o clipă din consultat pacienții din salon. Se așează pe un scaun, își deschide fermoarul de la piept al costumului SMURD, ca de cosmonaut, și-și scoate brațul stâng la lumină. Cât să-și bage un ac în venă. Se simte rău de câteva zile, dar nu poate sta acasă. La Urgențe la Vaslui sunt doar șase medici, deși ar trebui să fie 18. Restul de posturi sunt neocupate, că nu vine nimeni să lucreze pe salariul ăla de mizerie, la programul ăla de mizerie.

Așa că un medic de aici trebuie să muncească cât trei, ca să acopere și posturile lipsă. Când unul din cei șase nu poate ajunge la serviciu, se dă peste cap tot programul și așa supra-aglomerat al celorlați cinci. Așa că Alexandrina nu vrea să plece acasă, deși se simte rău. Încearcă să se dreagă singură, își înfige o perfuzie în braț și îi cere celuilalt medic să-i bage adrenalină și ceva substanță cu nume complicat: „Fă-mi un un zero-trei, perfuzie. Numai să nu mă mai zgâlțâie".

Târăște după ea stâlpul perfuziei și se reapucă de consultat pacienți. Se duce la o femeie gemând într-un pat: „Bună ziua! Ce s-a întâmplat? Nu puteți respira?". La marginea patului metalic sunt acum două perfuzii. Una a pacientului și una a medicului. „Ce se întâmplă? Ați mai slăbit în greutate? Poftă de mâncare aveți?".

„Noi medicii nu ne îmbolnăvim niciodată", îmi spune, când vede că mă uit la perfuzia ei. Chiar dacă nu vrea să dea vina pe programul de la locul de muncă pentru boala ei, atunci când am cunoscut-o începuse o tură de 55 de ore continuu. Da, fără oprire. Doar cu niște ațipeli noaptea între două apeluri. Căci, din lipsă de personal, Alexandrina și colegii ei medici de la SMURD Vaslui au ales să muncească după un program ca pe front, în război.

Ziua, când secția de la Urgențe e supra-aglomerată, medicul de pe ambulanță muncește și în saloane, când nu are apeluri. Într-o țară normală, nu ar fi trebuit să facă asta. Ar fi stat bine mersi la bază și ar fi așteptat pe un scaun, picior peste picior, să sune telefonul. La noi, medicul de la SMURD muncește pe rupte și în pauzele dintre apeluri.

Seara, după o zi de program intens în spital și pe teren, se duce la unitatea de pompieri. Acolo trebuie să aștepte apelurile care vin pe timp de noapte. Căci moartea lucrează 24 de ore din 24. La lăsarea nopții curg apelurile pentru accidente de mașină, infarcturi, sinucideri, beții. În noaptea de gardă, dacă are noroc, medicul SMURD poate ațipi o oră sau mai multe. O face cu o alarmă militară metalică deasupra lui. Când e apel, alarma sună de te aruncă direct în stradă.

Iar după o astfel de noapte se întoarce în spital și o ia de la capăt. Și tot așa. Uneori stă în costumul SMURD sau în halat și o săptămână în șir. Fără oprire.

Când îmi spune asta, e ora 23 și eu abia mai puteam să o ascult. Eram rupt de oboseală. Am stat cu ea de dimineață de la opt și mi se închideau ochii. Și asta în condițiile în care munca mea de peste zi a constat doar în a mă uita cum muncește ea, cum aleargă cu ambulanța în toate cotloanele județului, cum intubează, cum se întoarce la spital să consulte șiruri-șiruri de alți pacienți.

Ar fi trebuit să ne despărțim, să apucăm să dormim câteva ore. Dar exact atunci i-a sunat telefonul micuț cu butoane, concomitent cu alarma unității militare: o femeie și-a găsit bărbatul fără vlagă, prăbușit pe întuneric, în mijlocul casei. Ambulanța a ajuns în 15 minute. Bărbatul despre care femeia spunea că moare era bine mersi, pe picioarele lui. Își revenise. Puteai să te înțelegi cu el. Omul se sfia să spună dacă a băut alcool. Dar Alexandrina doar e medic de Vaslui, știe cum să îi ia cu frumosul ca să spună tot:

Băutura e cauza pentru care face într-un an atâția kilometri cu ambulanța, că i-ar ajunge să facă vreo câteva ocoluri de glob pământesc. Așa că atunci când sirena ei sparge în noapte liniștea satelor uitate de Dumnezeu prin toate văgăunele Vasluiului, știi că cel mai probabil cineva a băut prea mult. Ori deodată. Ori treptat, până când și-a făcut ficatul pateu. „Asta e patologia aici", spune și duce degetul mare spre buze ca și cum ar da pe gât o imaginară sticlă de băutură. „De cum vine primăvara, îi vezi pe toți la muncă. Dar doar în vie. Nu au altă grijă decât vița de vie. Tot o bibilesc acolo, numai să se facă vinul. În rest, de mâncare se ocupă mai rar. Și îi și vezi, sunt slabi, străvezii, îi bate vântul. Și în Ardeal mai beau oamenii câte un șnaps, dar numai după ce sunt mâncați bine".

Ambulanța se scurge în noapte printre casele ascunse în beznă. Lumina albastră a sirenei le mai descoperă pe cele de la drum, cu pereții clipind albastru. În spate, pacientul a adormit buștean. Ochii Alexandrei privesc cum România toată doarme în lumini albastre, ca de discotecă.

După 55 de ore de muncă, Alexandrina se întoarce acasă. Un program de 55 de ore de lucru la stat pare atât de ciudat într-o țară unde bugetarii rup ușa după șapte ore și 59 de minute de lucru. Suntem în gară. După atâtea ore nedormite, Alexandrina mai trebuie să piardă una pe drum. Locuiește în județul celălalt, la Iași. E navetistă. „Câtă lume nu face naveta în țara asta, Alex?", îmi zice. „Mulți fac naveta, dar se întorc în aceeași zi acasă, la familia lor", îi zic. „ Dar și eu m-aș putea întoarce în aceeași zi acasă, nu mă obligă nimeni să fac și gărzi…".

Și totuși le face. Unii ar zice că pentru bani. O oră de gardă e plătită în România cu un euro și ceva, cât o cafea de la buticul din colț. Și ei îi vine câte-o dată să o lase baltă și să plece în orice altă țară. În Belgia, aceeași muncă e de 70 de ori mai bine plătită. „Nu mă lasă sufletul să abandonez când știu că de mine depinde un județ întreg". Ajunge acasă. Mai are 12 ore de stat și se întoarce în gardă, să o ia de la capăt.

Apartamentul în care stă are trei camere. Vrea să îl vândă, că e prea mult spațiu pentru o singură persoană. Unul din dormitoare e doar pentru păpuși. Patul dinăuntru e plin cu jucării de pluș pe care de câțiva ani le tot cumpără din benzinării cu gândul că, undeva, cândva, va fi mamă. „Mă gândesc că în viața asta apuc și eu să fac un copil. Dar sunt încă departe de visul meu. Știi cum se zice, eu sunt pregătită, numai să vrea el să mă aleagă".

Alexandrina e zi de zi, noapte de noapte, lună de lună, la spital. Zice că e cam greu să o aleagă cineva, căci ar trebui să fie extrem de răbdător, să o aștepte cu zilele până ajunge acasă ca apoi, după doar câteva ore, să o privească cum plecă iarăși. Și, oricum, la ce program are, nici nu ar avea timp de întâlniri. Doar dacă domnul s-ar mulțumi cu întâlniri romantice pe holurile Spitalului de Urgență, între două resuscitări.

Într-o noapte primisem un apel. Un conductor de tren a anunțat că ar fi auzit ceva, ca și cum cineva ar fi căzut din tren. Nu a oprit, doar a sunat la 112 și a dat o locație aproximativă. Au putut ajugne acolo până unde calea ferată se intersectează cu un drum public. A trebuit să lase salvarea și să o ia pe jos cărând în brațe targa și echipamentul de 30 de kilograme. „Am luat-o tâ-gâ-dâm tâ-gâ-dâm pe linia de cale ferată". Deși mulți poate nu ar fi făcut-o, căci nu e treaba medicilor să facă scotociri de persoane dispărute. Unii poate ar fi chemat jandarmii, poliția, organele abilitate.

Au mers așa un kilometru în beznă. Apoi încă unul. Și încă unul. După o oră erau deja epuizați de la cărat, dar nu oboseala îi făcea să abandoneze căutarea cu fiecare pas făcut în plus, ci gândul că „poate i s-a părut conductorului". Și totuși au mers așa, din inerție, cu echipamentul în spate, până când, deodată, au văzut ceva în cercul luminos al lanternei:

Au cărat-o înapoi. Patru kilometri, ajutați și de doi polițiști.

După ce au ajuns la mașină, tot sperând că va trăi, femeia a făcut stop cardiac chiar în ambulanță. A resuscitat-o și a readus-o la viață. A ținut-o cu puls până a ajuns cu ea la Iași și a lăsat-o pe mâinile chirurgilor, în sala de operație. La câteva zile a aflat că ghemul de carne pe care îl găsise pe calea ferată nu numai că trăia, ci era un om absolut întreg. Prin nu știe ce minuni, medicii de la Iași i-au reașezat mâinile făcute praf la loc, i-au cusut venele, au pus fiecare lucru la loc.

„După doi ani, într-o dimineață, eram la spital și o asistentă mi-a zis: «Doamna doctor, cine credeți că a venit acum la noi cu o problemă? A venit femeia aia, pe care ați adus-o de pe linia de cale ferată». Venise pe picioarele ei, cu o problemă ușoară, gastro-intestinală. O durea puțin burtica."

Când îi e mai greu la locul de muncă, Alexandrina se gândește la femeia aceea sărită din tren care trăiește și astăzi. Sau la accidentul acela de mașină unde s-a descurcat singură, deși a dat primul ajutor la cinci oameni deodată, din care doi în stop cardio respirator.

Sau la bărbatul din acel apartament din Vaslui, la care a ajuns ghidându-se după strigătele soției care se auzeau de la parter. Femeia s-a trezit în mijlocul nopții și și-a găsit omul fără puls, fără suflare. Era ultima nenorocire dintr-un lanț lung de tragedii: aflase că e bolnavă de cancer, fiul ei de 30 de ani avusese un accident de tren și trebuia să aibă grijă și de el. Iar soțul, singura sursă de venit din casă, murea. Dar a venit Alexandrina și s-a pus pe resuscitat. I-a făcut manevrele 45 de minute. Era aproape de punctul în care putea, după toate protocoalele, să se oprească. Dar nu s-a oprit. Iar în secunda doi a pornit inima bărbatului care trăiește și astăzi. La el se mai gândește atunci când îi e greu.

Iar acum, când tu citești acest text, sunt șanse mari ca ei să-i fie greu. Statistic, probabilitatea ca ea să fie tot la spital e de 90%. Din 30 de zile pe lună, ea e acolo în 27. Învie oameni pentru un euro și ceva pe oră. Cât o cafea la buticul din colț.

Urmărește duminică, de la ora 21, la emisiunea „În Premieră", de pe Antena 3, un documentar despre exodul medicilor și despre batjocura la care sunt supuși cei care au ales să rămână în țară. Acolo o vei revedea și pe Alexandrina Ciubotari.