Chestii

Am fost la cea mai mare luptă Pokemon Go din România, ca să văd cum jocul ăsta unește oamenii

Oculta Mondială m-a pus să scriu de bine despre Pokemon GO. Am făcut-o.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
1.8.16

Oameni cu telefoane în mână care ar putea face orice, dar ei fac level pe Pokemon GO. Tu încă te miri. Fotografii de Flaviu Terza

Nu știu ce făceai tu într-o joi, pe la amiază, dar eu m-am dus să vânez pokemoni, pentru că sunt un om simplu cu grave probleme de adaptare socială. Asta, ori m-am dus să mă întâlnesc cu frații mei alături de care sunt manipulat de oculta mondială prin acest joc perfid. Nu știu precis tabăra, că am mai pierdut din vedere teoriile conspirației.

Publicitate

Cert e că într-o joi prea călduroasă pentru muncă, m-am folosit de scuza unui reportaj pentru a sta la o bere.

Tipul ăsta e inteligent, folosea bicicleta în căutările sale

Evenimentul a fost fix cum te-ai aștepta: o manevră a unui restaurant de a atrage atenția prin organizarea unei „bătălii pentru Herăstrău". În realitate, avea un concert în program și, dacă tot era și Pokemon GO prin oraș, a zis că nu strică niște comeseni în plus pe la bar, pe la mese.

Marea bătălie se dădea la debarcader, unde au și stat cei mai mulți jucători. Și pentru că evenimentul a fost prea lung, prea plictisitor, îți zic încă de aici cine a câștigat: echipa roșie cu zece puncte. Echipa galbenă a avut trei puncte, iar albastra n-a prins decât unul.

„Ai stat patru ore pe lângă Pokemoni, nu ți-a furat Oculta Mondială sufletul?"

Acești oameni au fost în echipa roșie

Mi-am pus singur o întrebare la care voi și răspunde, pentru că nu avea cine să se preocupe de participarea mea la bătălie. Și nu, sufletul e încă bine, dar mai ales mintea îmi stă neapăsată de manipularea masonilor, evreilor și Satanei.

Dincolo de tot ceea ce citești în presă și vezi la TV, Pokemon GO e un joc benign, în care sunt câțiva oameni foarte activi - ai putea spune că sunt dependenți - și restul îl țin pentru momentele când trebuie să aștepte ceva sau să ignore pe cineva.

Știi cum găsești un amator? Are baterie de-aia mică, nici de doi Pokemoni nu-i ajunge

M-am învârtit patru ore printre oameni cu telefoane și baterii externe în mână. Un grup relativ gălăgios și tânăr se lupta, în numele echipei roșii. Ți-aș zice că am dat și eu, dar mi-am luat-o de atâtea ori la bătaia aia, că mi-e și jenă în fața elevilor de grădiniță. Partea bună e că, la final, m-am ales cu o bere gratis și că m-am întâlnit cu diverși oameni cu care n-aș fi avut ocazii dese să fac asta.

Iancu și Andreea, din Sibiu. El m-a învățat să cuceresc biserici de pe munte, acolo unde nici turcii nu mergeau după Pokemoni

Iancu și Andreea din Sibiu au fost cei mai tari. De la el am învățat că dacă vreau monede, trebuie să mă duc după Gym-uri în vârf de munte la care nu mai ajunge nici dracu' și voi fi șef acolo. La începutul conversației mi-a spus cel mai mare avantaj al Pokemon GO pentru el: a slăbit. De când joacă a parcurs vreo 90 de kilometri, umblă cu orele după câte un monstru de-ăsta de buzunar și nu-i convine că în Sibiu nu prea are ce prinde decât șobolani (Rattata) și porumbei (Pidgey).

E nivelul 23 (probabil a ajuns la 24 între timp) și trebuie să reții asta. După nivel și-o măsoară pe masă jucătorii de Pokemon. Nu-i pasă nimănui de ce monstru mișto ai tu și ce forță are. În conversațiile de la eveniment m-am simțit ca în internet cafe: tot auzeam în jur întrebarea „tu ce level ești?".

Apus de soare cu Pokemoni

La același bar am găsit trei prieteni și (cred) colegi de școală: ea nu juca în acea amiază, dar ei stăteau la pomana unui Pokestop la care s-a dat cu lure - prinzi mai mult și pe hartă vezi că s-a activat modulul printr-o ploaie de petale.

Trei tineri manipulați, fără ca ei să știe

La pomană am stat și eu cât i-am întrebat de ce joacă, de ce nu joacă, dacă forțele mondiale obscure au încercat să le fure creierele. Se pare că încă nu sunt manipulați, dar probabil că au fost învățați să nu vorbească cu străinii despre asta. Cei doi aveau level mai mare decât mine, așa că m-am dus să mă laud altora, ca să le arăt că pot fi șef la reptilieni.

Pe scări la Gym-ul din zonă le-am găsit pe două fete de 13 ani și de 18 ani. Față de ele stăteam mult mai bine, dar cea de 13 avea un Pikachu. Nu știam că-l poate prinde oricine, dar aparent nu trebuie decât să spui „pas" primilor Pokemoni care îți apar și cumva ți-l dă aplicația pe cel mai cunoscut.

Cele două fete sunt în dreapta mea. Le-am arătat ce bine îmi merge mie jocul și ce mișto e telefonul meu. Nu le-a păsat

Eu n-am făcut asta, am prins din prima un șobolan. Și cam așa mi-am trăit viața de până acum în joc.

„Bine, da' ceva serios n-ai de zis?"

Nu-s icre negre de Belluga, dar nici nu te poți plânge mereu. Domnul îți dă, dar nu-ți bagă și-n bilă

Ba da. Pe scurt despre bătălie e că a fost o manevră de marketing eșuată. Gym-ul era prea departe ca să bei bere, meciurile au ținut prea mult (la fiecare 15 minute erai contorizat, dacă țineai sala), iar pomana de la Pokestop n-a fost așa consistentă, însă nu sunt milogul acela care se plânge de posmagi. Am acceptat ce mi s-a dat.

„Bătălia pentru Herăstrău" a fost tipul ăla de moment din viața unui produs de divertisment supt de agențiile de publicitate. Etapele sunt simple: devine cunoscut, devine viral, scrie presa despre el, publicitarii caută să îl vândă clienților pe ceva bani, apare la TV, apare prea mult la TV, o companie (sau mai multe) încearcă să dea o contextuală pe produs și la final toți ăștia sug toată distracția. Rămâne o carcasă de joc de care ți-a plăcut cândva.

S-a dus dracului romantismul unei plimbări cu barca în Herăstrău

Dar am fost impresionat de ce a reușit un joc atât de simplu. Aveam momente în care mă opream din discuții, din reportereală, și priveam în jur la oameni de diverse vârste, diverse niveluri, care ieșiseră din casă împotriva sedentarismului și anxietății sociale. Un puști de 13 ani era cu bunicul la Gym - amândoi aveau jocul și după ei cărau o ditamai bateria externă ca să aibă energie. Eu încă mă chinui să îl învăț pe bunicu' să folosească un aparat auditiv.

Apoi, ultima oră am petrecut-o la bar vorbind cu un elev de clasa a noua (acum a intrat la liceu) cu care cel mai probabil nu m-aș fi întâlnit în alt context.

Sunt cazuri și cazuri de oameni care nu joacă Pokemon GO ca să prindă monștri virtuali și pentru că sunt fascinați de realitate augmentată la mâna a doua. Ei joacă pentru că ies din casă, vorbesc cu alții, primesc recompense nonvalorice pentru care muncesc și înțeleg mai bine gamificarea decât o vor face un actor obtuz, un analist de la TV sau un psiholog panicat că nu înțelege divertismentul din 2016.

De la Iancu, același tip din Sibiu, am reținut și cea mai bună caracterizare a jocului. Povestea cum era lângă grupuri de jucători tineri, în Sibiu și se mira că băieții nu intră în vorbă cu fetele, deși făceau același lucru, aveau teoretic un punct de pornire.

„Vai de capu' vostru, le-am zis, vă dă jocul ăsta pretextul perfect să vă băgați în seamă cu fetele și voi n-o faceți! Dacă nu eram însurat, dacă eram mai slab, le prindeam pe toate!".

Ia zi, tu încă mai aștepți replica perfectă de agățat?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre pokemoni:
Două persoane au amenințat că o să arunce în aer Campionatul Pokemon
Cum fac sex pokemonii
5 probleme pe care le poţi întâmpina ca vânător de pokemoni în România