​Lucruri pe care le înveți după ce supraviețuiești unui accident de motocicletă

Simțeam gust de sânge în gât. Mă împleticeam pe marginea autostrăzii și-mi căutam motocicleta, în timp ce mă păcăleam că sunt ok. Nu deliram , pur și simplu nu voiam să cred că sunt atât de rănit. Mai avusesem accidente cu motocicleta și de obicei mă urcam imediat înapoi pe ea. Asta trebuie să faci – găsești motocicleta și te urci la loc pe ea. Dar de data asta îmi sărise un bocanc din picior și nu mai aveam nici casca. În plus, tot cădeam, ceea ce iar nu se întâmpla de obicei.

M-am întins pe spate și am încercat să mă conving că sunt ok. Era ger și ploua torențial, dar eu simțeam că-mi luaseră foc pieptul și stomacul. Mai târziu am aflat că îmi rupsesem diafragma, rinichii, ficatul și splina. Îmi rupsesem și mai multe coaste și mă înțepau la fiecare respirație. Două dintre ele îmi perforaseră plămânul drept. Auzeam cum îmi gâlgâie sângele în plămâni de câte ori respiram. M-am gândit că gata, chiar am comis-o de data asta.

Mereu îmi depășeam limitele. Îmi plăcea să fiu necugetat pentru că, de fiecare dată când supraviețuiam, simțeam că am un scop. Apoi s-a întâmplat asta. Am fost prins cu garda jos de un rond de circulație, pe ploaie torențială, cu șaptezeci de kilometri la oră.

În timp ce zăceam în ploaie și abia respiram, îmi amintesc că mă simțeam dezamăgit și supărat pe mine. Nu voiam să mor în ploaie pe marginea străzii. Nu eram fericit de ce realizasem până la 26 de ani. Voiam încă o șansă.

Ambulanța m-a dus la spital și m-a băgat în comă indusă. Mi-au făcut 14 transfuzii de sânge și m-au tăiat de la stern până la testicule. Au venit șase chirurgi din Sydney și m-au operat cu rândul. Apoi m-au transportat cu avionul până la Westmead, unde mi-au ținut abdomenul deschis patru zile. Nu m-am putut trezi timp de trei săptămâni.

Când m-am trezit, corpul meu depindea complet de aparate. Nu mă puteam mișca, Nu puteam vorbi. Eram singur cu mintea mea și nu voiam decât să dorm. Am stat treaz o săptămână, total drogat cu medicamente, dar conștient că primisem, totuși, șansa pe care mi-o dorisem.

Cu trecerea zilelor, au început să-mi dea mai puține medicamente, iar eu am început să mă simt tot mai motivat. Eram sigur pe mine și aveam mintea puternică. Am zăcut acolo alte trei săptămâni și m-am gândit. M-am împăcat cu toate lucrurile din viața mea și m-am gândit unde greșisem.

Dar apoi a urmat o cădere. Un băiețel de zece ani din salonul de lângă, care se lupta cu moartea după un accident de mașină, a murit. Nu am putut suporta ideea. Nu înțelegeam de ce eu eram în viață și el nu. După o viață de inconștiență, îmi făceam planuri de viitor. Dar el nu va mai avea niciun viitor. Nu pot explica cât de mult m-a dărâmat moartea lui.

După ce mintea a devenit slăbită, a început să-mi slăbească și corpul. Aveam o infecție pe care doctorii nu reușeau s-o depisteze. Nu mai beam și nu mai mâncam nimic. Mă săturasem de gustul de sânge, mă săturasem să mă cac într-o pungă.

Infecția s-a înrăutățit. Au găsit-o, în sfârșit, în săptămâna a șaptea. M-au deconectat de la aparate și m-a apucat o tuse îngrozitoare. M-au dus în sala de operații și mi-au potrivit la loc toate organele. Mă simțeam binecuvântat că au descoperit ingecția care mă măcina din interior.

M-au trecut pe antibiotice tari și doctorul m-a avertizat că aș putea muri dacă mai tușesc sau strănut. Nu m-am mișcat niciun centimentru vreo două săptămâni, Cred că am înțeles că era ultima mea șansă. M-am concentrat pe respirație și pe faptul că voiam să rămân în viață.

După ce infecția a trecut, corpul s-a recuperat. La zece săptămâni după accident, mă târam prima oară pe holurile spitalului. Eram prins într-un corset, aveam mușchii complet atrofiați.

După ce m-au externat, m-am concentrat pe recuperare. La început reușeam doar să mă rostogolesc pe podea, dar apoi am devenit din ce în ce mai puternic. Într-o zi ajungeam până la cutia poștală, în altă zi ceva mai departe, și tot așa.

M-am întors la muncă la cinci-șase săptămâni după externare. Era prea devreme, dar mă plictiseam îngrozitor acasă. Am tot făcut exerciții la sală până când am putut să mă urc iar pe motocicletă.

Asta am învățat din experiența mea – să apreciez că-mi pot controla corpul. Simt că înțeleg mai bine corpul uman și felul în care funcționează. Am citit multe despre cum ne afectează gândurile corpul, așa că încerc să-l controlez cât mai bine pe al meu. Sunt viu și sănătos și-mi place să cred că am învins pentru că mi-am dorit foarte mult asta.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe experiente personale pe VICE:
Am vorbit cu tipul care a mâncat cadavre umane ca să supraviețuiască unui accident aviatic
Am fost martor la cel mai bolnav accident auto din istorie
Cum e să fii diagnosticat cu cancer la 19 ani, în România