Chestii

​Cum e să trăiești cu boala psihică în care te vezi altfel decât ești

Când mintea ne duce în locuri întunecate, e bine să existe artă care să ne transmită că nu suntem singuri.
3.12.15

Lucrare de Liz Atkin

Tulburarea dismorfică corporală (TDC) – o tulburare de anxietate în care persoanele afectate au o perspectivă distorsionată asupra felului în care arată- se poate manifesta în nenumărate feluri. Verificarea constantă a înfățișării în oglindă – sau evitarea totală a oglinzilor; zgârierea și ciupirea compulsivă a pielii; izolare; operații estetice. Aceste comportamente pot izola persoanele afectate de restul lumii – acestea devin captive într-un ciclu al fricii și al urii de sine. În cele mai extreme cazuri, TDC poate duce la suicid.

În ciuda câtorva mărturisiri ale unor celebrități care au suferit sau suferă de această tulburare, TDC e totuși un subiect puțin cunoscut și discutat. A fost introdusă în spectrul tulburărilor obsesiv-compulsive abia în 2013. Se estimează că una din o sută de persoane din Marea Britanie suferă de această tulburare. Experții din domeniu susțin că Terapia Cognitivă Comportamentală (TCC), alături de medicamentele anxiolitice ajută la tratarea ei. Dar mai există un proces de rezolvare a problemelor umane care există de multă vreme: manifestarea și exprimarea temerilor noastre prin artă.

Doi artiști care își transformă temerile și obsesiile în fotografie, performance și film sunt Liz Atkin și Leigh de Vries.

Atkin, care face în special autoportrete, își zgândărește pielea de la vârsta de opt ani, din cauza anxietății cauzate de conflictele familiale. Inițial a fost preocupată de dans și teatru, dar abia după ce a efectuat un proiect în care i s-a cerut să-și înregistreze propriul corp a început să-și perceapă tulburarea dintr-o perspectivă creativă. „A trebuit să mă confrunt cu boala când am început un master în dans la vârsta de 29 de ani și atunci am realizat că îmi pot folosi problema în artă. Nu aveam idee că această idee o să-mi schimbe viața."

Atkin a început să-și înregistreze imaginea cu ajutorul unui scanner corporal și a mai multor substanțe – lapte, păr, lipici, vopsea – cu care și-a creat imagini noi. Au fascinat-o suprafețele și texturile corpului și a mediului din jur, așa că a hotărât să examineze și mai detaliat aceste părți din corp care o obsedau.

Un performance marca Liz Atkin

La primul eveniment al Fundației pentru Tulburarea Dismorfică Corporală de anul acesta, dr. David Veale, unul dintre experții britanici în domeniu, a ținut un discurs despre cum arta autoportretului poate ajuta la tratarea tulburări. Una dintre descoperirile recente pe care le-a adus în discuție a fost felul în care o persoană cu TDC sau OCD are o reacție diferită la anxietate față de o persoană care nu suferă de aceste tulburări. Practic, atunci când cortexul limbic sau centrii zborului din creier sunt activi, o persoană care suferă de TDC va încerca să gestioneze frica prin oprirea părții din creier care se ocupă de detalii. Ca să se simtă în siguranță, creierul unei persoane cu TDC se va concentra pe ceva – păr, piele, picioare etc. – și va transforma această parte a corpului în sursa suferinței sale. Apoi va încerca s-o ascundă sau s-o deghizeze ca să se simtă mai bine. Sau, în cazul dermatilomaniei (zgândărirea pielii), actul în sine îi va aduce o stare calmantă, ca de transă. Liz Atkin a încercat să surprindă în lucrările ei tocmai această concentrare pe detalii.

De Vries e muziciană și artistă și a avut gânduri negative despre înfățișarea ei din adolescență. Pentru ea, punctul fără întoarcere a fost când a simțit că nu mai poate suporta situația. În toate proiectele la care lucrasem până în punctul acela, transmiteam doar modul în care voiam să mă perceapă lumea. Dar, din cauza TDC-ului, cu câteva săptămâni înainte de un shooting foto, de o filmare sau de o înregistrare în studio, TDC-ul mă ataca pe mai multe nivele. Am ajuns să mă izolez în propria casă luni în șir, fără să pot avea contact cu nimeni. Apoi m-am gândit: De ce să nu exprim chestia asta prin artă?"

De Vries a produs o instalație video și audio: Expunere – Tunelul Realității Sparte, cu un hol și o sală cu două camere în care rulau două videoclipuri în care artista mergea prin centrul orașului Manchester cu o proteză pe față, creată de o expertă în efecte speciale și machiaj, Shaune Harrison. Cele două camere video sunt conectate prin tunele întunecate în care se aud vocile lui de Vries și a altor persoane cu TDC care vorbesc despre suferința lor. E o construcție frumoasă și sinistră care reflectă sentimentul pe care îl simți când te izolezi cu gândurile tale.

„Am vrut să creez monstrul care credeam că sunt și să-l port în public pentru că m-am gândit că mi-aș vindeca mintea dacă aș trăi experiența cu adevărat", a zis Says de Vries. „Când avem ceva în minte, versiunea mentală e mult mai nasoală decât realitatea. Am lucrat împreună cu Shaune să creăm în realitate ideile oribile pe care le aveam despre mine în mintea mea. Îmi imaginam că arăt ca o persoană care suferă de elefantiază, cu fața deformată și umflată. Am avut ideea de a lucra cu camere ascunse – am vrut să-mi surprind propria călătorie în izolare, dar să fac și un comentariu despre cum reacționează lumea la persoanele cu diformități. Am avut niște camere mici ascunse pe ochelari și pe nasturii bluzei. A fost cea mai înspăimântătoare experiență din viața mea."

Niciuna dintre artiste nu a mers la doctor să-și trateze problema. De Vries a contactat mai multe persoane care suferă de TDC pe rețelele sociale și colaborează și cu Fundația pentru Tulburarea Dismorfică Corporală. Artista se simte ușurată când se exprimă prin artă. E frumos că pot să-mi dezvălui cel mai ascuns secret și o fac cu compasiune și fără să-mi fie rușine. Ba chiar simt mândrie. Atunci când îmi dezvălui haosul interior, simt că mă apropii mai tare de oameni și oamenii se apropie mai tare de mine – e un mod ciudat de a spune că sunt varză. Iar oamenii îmi răspund: Uaaaau, și eu la fel!! " Atkin vorbe ște la fel despre procesul de creare a unor oglinzi artistice. Când artista a fost la un doctor pentru prima dată, acum patru ani, acesta i-a spus că deja a trecut peste niște etape foarte dificile ale tulburării.

Un still din filmul Exposure al lui De Vries

Atât Atkin, cât și de Vries vor să-și folosească lucrările pentru a-i ajuta pe alții. Sunt implicate în programe de terapie prin artă pentru tineret. Atkin a ținut discursuri despre tulburarea ei și intenționează să facă mai multe cercetări pe această temă când se va întoarce din excursia de documentare din Statele Unite, pe care și-a plătit-o prin crowdfunding. „În Statele Unite, cercetarea e ma avansată și lumea e mai conștientă de existența acestei tulburări." A fost invitată să-și prezinte lucrările și la Universitatea din California de Sud.

Toți avem gânduri negative despre noi înșine și despre imaginea noastră. Când mintea ne duce în locuri întunecate, e bine să existe artă care să ne transmită că nu suntem singuri. Liz Atkin și Leigh de Vries ne-au arătat că aeta nu trebuie să fie drăguță la modul convențional ca să fie frumoasă. Și nici noi.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre tulburări mintale:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani
Utilizatorii de droguri modificate pot descoperi involuntar leacuri pentru tulburări mintale
În România, dacă înnebunești, te ia dracu