Mi-am căutat de lucru cu zilierii români de la Londra care muncesc pe nimic

Migrația forței de muncă europene are multe fețe. Una este cea pudrată cu perluțele radiante și bronzante ale profesioniștilor din domenii precum finanțe, bănci, medical, tehnologic și IT cu care corporații de-a lungul și latul Europei abia așteaptă să-și primenească fațada și să-și chituiască ridurile și imperfecțiunile. În cazurile astea, migrația este binevenită oriunde, politicienii și autoritățile laudă Uniunea fără să-și tragă suflarea.

La polul opus, e fața știrbă dată cu fard ieftin în culori țipătoare a celor ce nu își găsesc loc în societatea unde s-au născut și își caută loc în alta. Oameni fără prea multe studii, capabili să ofere angajatorilor mușchi și transpirație. Dar ăștia nu dau bine. Ăștia strică imaginea migrației și a țărilor între care se face schimbul.

Am fost în 2015 implicată într-o cercetare pentru postul TV britanic Channel 5, ce a presupus prezența mea sub acoperire într-un loc unde se strâng românii să-și caute de lucru ca zilieri, în joburi nedorite de majoritatea.

În UK e un obicei creat deja de câțiva ani, ca muncitorii migranți să stea în fața unui magazin mare de materiale și unelte pentru construcții cât e ziua de lungă, în speranța că vor fi luați la muncă de constructori în dube albe.

În Londra, asta se întâmplă în fața depozitelor Wickes, B&Q sau Selco din zonele unde comunitățile de migranți sunt mai mari. La început, erau polonezii. Dar cum aceștia au drepturi depline de muncă din 2004, au decis să nu se mai înghesuie la stat în frig/ploaie/soare în speranța unui câștig minim pentru efort maxim.

În vizitele mele la o astfel de locație din nordul Londrei, am descoperit că, acum, toți cei care așteaptă un job de rahat sunt români, că tot sunt 110 mii care au venit să muncească în Marea Britanie. Am petrecut aproape cinci zile cu ei și am aflat povești, griji, țepe, gafe, mânării, pofte și vise. Mai ales, am văzut ce înseamnă viața pe drumuri.

Prima vizită a fost pe la sfârșitul lui martie. Am ajuns acolo la 7 dimineața, că așa ai șanse mai multe să prinzi un job și să lucrezi o zi întreagă. În primele trei vizite, am mers însoțită de un amic român, pentru a-mi justifica prezența acolo. Nu e cel mai mișto mediu pentru o femeie. Am fost luată rapid la întrebări: că ce caut eu acolo, că ar trebui să fiu ori acasă la oală, ori la curățenie la case private sau în hotel, unde "e foarte bine pentru că lucrezi înăuntru, nu în frig". Așa că am inventat povestea asta: noi eram iubiți - ceea ce în ochii oamenilor de acolo s-a tradus automat în "soț-soție" - și că mai mult am venit cu "soțul", să-și găsească de lucru.

Am găsit acolo în jur de 40-50 de oameni, toți bărbați români de diferite vârste, îmbrăcați în haine de lucru, ori reflectorizante, ori stropite cu var, ca să arate că sunt constructori. Stăteau în diverse puncte de legătură între trotuar și intrările în parcarea Selco. Am intrat în vorbă și am aflat că dacă ești luat la muncă, vei primi în jur de 50-60 de lire pe zi (60 este echivalentul a 8 ore de lucru pe rata minimă pe economie).

Asta pentru munci grele sau specializate pe meserii. Dacă ești salahor, primești mai puțin. Mai recent prețul s-a prăbușit nasol de tot: unii s-au dus chiar și pe 30 de lire pe zi. Pentru Marea Britanie, 30 de lire pe zi e bătaie de joc, iar pentru Londra, e și mai grav. După cum îmi spune un tânăr de acolo: "Și 50 se duc repede, îți iei țigări, o bere, un grătar, mai mergi la o fată…"

Cristi, un băiat din Pitești îmbrăcat în salopetă neon îmi spune că români care stăteau pe acolo au furat din mașinile din parcarea Selco. Au mai furat și din magazin. Acum, parcarea e păzită de un gardian cu un câine după el. Românii nu mai au voie să stea în parcare, de unde prindeau mult mai repede de lucru: erau mai vizibili și puteau sta de vorbă cu constructorii din mașini.

De fapt, stat de vorbă e cam mult spus. Majoritatea zilierilor știu doar câteva cuvinte în engleză. Constructorul din mașină vorbește. Ei spun "job" și "OK", cu diverse intonații.

Mă miră că oamenii ăștia aleg să își caute de muncă stând în frig, fără prea mari speranțe de reușită, fără garanții. Cum naiba știi cu cine ajungi în mașină? Sau unde e locația unde trebuie făcută munca? Sau dacă omul chiar te va plăti? Până la urmă, autostopul ăsta de joburi funcționează ca și autostopul clasic. Adică, fiecare parte merge pe ideea că toți suntem în principiu oameni de treabă: dai și primești în funcție de înțelegerea verbală. Sau prin semne.

Mă mai miră de ce recurg ei la o astfel de metodă, acum când orice român are drept deplin de lucru. Adică poate să meargă la Ministerul Muncii și să ceară să i se elibereze cartea de muncă (numărul de asigurare socială britanic). Iar cu asta poate să lucreze oficial, cu drepturi de angajat.

De la Mihai, un tip la vreo 40 de ani, veteran al locului, aflu că mulți dintre bărbați sunt foști pușcăriași, oameni care nu vor să apară pe radarul autorităților. Nu au "hârtiile în regulă", nu au carte de muncă. Unii preferă să nu și le facă niciodată, pentru că dacă fac ilegalități vor fi ușor găsiți de poliție. Ăștia stau puțin mai încolo, lângă stația de autobuz, nu chiar pe trotuarul din fața magazinului. Ei se bazează pe câte un prieten care e "curat" și stă mai aproape de parcare. În restul timpului, se pot preface că așteaptă autobuzul. Partea bună, pentru ei, e că, deși poliția vine destul de des în zonă, tot ce le poate face e să-i legitimeze și să le spună să se care de acolo. Până la urmă, nu e ilegal să stai în stradă.

Dar ceilalți? De ce stau acolo, când s-ar putea înscrie la diverse agenții de muncă? Munca fizică e foarte căutată, industria construcțiilor în UK valora peste 90 de miliarde de lire în 2013 și angaja aproape 3 milioane de oameni. Marea problemă e limba. Faptul că nu înțelegi ce ți se spune îngreunează situația de o sută de ori.

Alții abia au venit în Anglia. Unii din România, alții din celelalte mari comunități din diaspora română, Italia și Spania. Nu au apucat să își facă relații, acte și nu cunosc orașul să se poată duce în căutarea unui job. Majoritatea locuiesc în zonă, vin la Selco pe jos. Nu sunt pregătiți să dea o liră jumate pe o călătorie cu autobuzul ("Cum să dau șapte lei cincizeci?") sau, și mai nasol, între două și cinci lire pe una cu metroul.

Chiar acum, în fața mea unul e invitat la un job mai în nord. Omul îi spune că îl duce el acolo, cu mașina, dar nu-l va aduce și înapoi. Va trebui să ia trenul. "Ohoo, nu mă duc, trenul e scump". Așa se refuză un job.

Un alt băiat, din Sibiu, îmi povestește că, în dimineața aia, primise un telefon să meargă la muncă – avea asigurate cel puțin două zile de lucru. Dar adresa era undeva mai departe și nu știa să ajungă acolo. Prietenul care l-a sunat i-a zis că poate ajunge cu două autobuze și i-a explicat cum. Dar tipul ăsta din Sibiu îmi zice că "Aici, toate străzile și casele arată la fel. Nu știu unde să cobor. Nu m-am mai dus. Și am pierdut o sută de lire".

Orele trec încet, e nasoală așteptarea asta. Trec multe dube, dar puține opresc. Majoritatea șoferilor se simt puțin stingheriți de marea de voci care strigă "Job, job!", de ochii iscoditori și de mâinile vânturate în aer. În cam șase ore cât am stat, doar vreo 6-7 oameni au fost luați la muncă. Doi să facă un gard, unul să pună cărămizi, altul să ajute la o demolare. Și tot așa.

În altă zi, am găsit mai puțini oameni lângă parcarea din Queensbury, poate vreo 30. Pe la ora 8, au apărut două dube de poliție. Au intrat în parcare și au stat de vorbă cu doi oameni. Umblă vorba, cică s-ar fi luat la bătaie în magazin. Nu putem să mergem mai aproape, să vedem ce se întâmplă: cum unul din noi se apropie de parcare sau chiar trece gardul, apare bodyguardul cu câinele și îl fugărește. Mulți însă nici nu se gândesc să se apropie, ci se dispersează pe străduțe anexe sau prin alte magazine. În vreo jumătate de oră, se întorc mai toți.

E aproape amiază, când o mașină tip SUV oprește în fața barului de lângă Selco, numit, ironic pentru noi, zilierii, "The Honeypot". Omul, cu o engleză lustruită, dar evident un migrant și el, oferă până la trei joburi într-o spălătorie de mașini din Borehamwood, o zonă mărginașă printre suburbii. Cică acum e în cercetare, dar urmează să revină a doua zi de dimineață, să-i ia pe cei interesați.

Vorbesc puțin cu el. Zice că toată forța lui de muncă e formată doar din migranți. Are și români, și lituanieni. Spune că, până acum, putea oferi și loc de cazare pentru angajați, dar că acum e mai greu. Îl ascult turuind și- mi dau seama că trebuie să fie al naibii de greu să reziști într-un astfel de loc. Omul ăsta zice că plătește 40 de lire pe zi, dar că se primesc și bacșișuri, și sunt mari șanse să faci 50 pe zi.

După ce pleacă, discutăm între noi cine și cum vrea să meargă. Le traduc cam ce a zis omul. Unul, mai experimentat pe tărâmul britanic, ne spune că la spălat de mașini e aiurea rău, că stai toată ziua cu hainele ude. Mai ales acum, pe frig, e oribil. De fapt, nu ai timp nici să mănânci. Și că, tot de fapt, colegii cei mai vechi de la spălătorie iau bacșișurile și nu le împart.

El nu s-ar mai duce nici în ruptul capului. Eu fac pe viteaza și zic că mă duc. Altul, un băiat din Brașov pe care soția îl așteaptă acasă în România, vrea și el. Îmi zice că, pentru el, 40 de lire sunt OK. Ține pentru el 20 și restul îi trimite soției. Ce bucuroasă va fi! În plus, zice el, să stai ud toată ziua n-ar fi cu mult mai rău decât situația actuală. Mai ales când ești ca el, de dormi noaptea în pădure.

În ce privește locuința, majoritatea stau în chirie, în înghesuială, în case împărțite între 8, 10, 12 oameni. Mulți împart camera cu alții. Să ai camera ta e lux. Cristi din Timiș împarte și patul în care doarme. Și pentru partea aia de pat plătește 200 de lire pe lună.

În schimb, Romel, din Pitești, a prins recent loc într-un squat: casă mare, avea camera lui și locația era foarte bună. Însă și acolo, cei care au găsit squatul cereau bani. Romel a plătit 150 de lire pentru aproape două luni de stat. Romii n-au astfel de griji, îmi zice Cristi. Dorm acolo unde își întind cartoanele, în parcuri și pe unde apucă. Ei sunt cei care au dus la căderea prețului unei zile de muncă. Dacă tot nu plătesc chirie, le ajung și 30 de lire pe zi.

Într-una din zile, am încercat și eu să negociez un preț. Mi-a făcut semn un tip dintr-un Mercedes. A zis că are să-mi ofere o săptămână de lucru, la spălat un zid de cărămizi. Zice că e muncă de femeie, că trebuie făcut fin, să nu se ia prea mult din stratul dintre cărămizi. Eu cer 60 de lire pe zi, el râde și zice "Atâta aș plăti muncitori normali, prin agenție".

Clipesc de două ori: "Dar, ce, eu nu sunt muncitor normal?". La care el oftează și zice "Nu-mi f ă asta. Te plătesc cash și ai o saptămână asigurată. Îți dau 30 pe zi. " Nu apucăm să finalizăm deal-ul. Vine bodyguardul magazinului. Îi dă o hârtie omului, iar mie îmi spune să mă car dracului din parcare.

În aprilie și mai, acțiunea de eliminare a zilierilor a luat amploare. Pe când mă îndreptam din nou spre Selco, am văzut dube de poliție parcate și unii dintre zilieri venind înspre mine. Toți îmi zic să o iau stânga împrejur. "Dar de ce, că doar nu am făcut nimic rău?" întreb. "Faci ce știi, eu mă tirez" îmi zice unul. Mai petrec și eu ceva minute pe lângă un semafor, mă uit înspre parcare: nici țipenie de român. Polițiștii pleacă și ei.

Ne strângem iar pe trotuar, încep să vorbesc cu un arădean și cu unul din Caracal. După vreo jumătate de oră, suntem luați prin surprindere de doi bărbați îmbrăcați în civil. Ne ies în față și scot niște legitimații de sub geacă. Sunt polițiști sub acoperire și vor să ne legitimeze. Eu îmi scot prima buletinul, unul încearcă să o ia la-ntoarselea, dar e acostat din partea cealaltă de un polițist în uniformă. Dintr-o dată, observ că au apărut vreo patru dube, și toți zilierii prezenți sunt înconjurați. Văd și ofițeri cu legitimații de la primăria cartierului.

De acum e undercover contra undercover. Polițistul îmi pune tot felul de întrebări. Când îmi dau seama că trebuie să-i torn prea multe informații false, ca să-mi mențin acoperirea, îl chem mai deoparte și îi spun că sunt jurnalist și toată povestea. Îmi zice că primăria a primit reclamații de la locatarii din zonă și de la magazinul Selco și că trebuie să "cure țe" zona. Dar oamenii nu fac nimic ilegal, îi spun. Îi deranjează pe cei ce locuiesc în zonă și pe conducerea magazinului, spune el. Primăria nu vrea să îi mai vadă aici.

Adevăru-i însă că n-au ce să le facă. E greu de dovedit că încalcă vreo lege, deci nu pot fi opriți să vină din nou. Practic, ce fac este intimidare. Cei care au probleme cu legea au plecat de mult, cei care rămân sunt de obicei cu actele în regulă. Singurul lucru de care ar putea fi acuzați este că ei contribuie la piața neagră a muncii. Dar asta e greu de dovedit. Ca să se afle dacă omul declară câștigurile obținute prin metoda asta e nevoie de o investigație de la fisc. O cu totul altă poveste.

Ultima vizită e la fel. Petrec ore întregi în zonă, dar nu lângă parcare, pentru că apare poliția la fiecare 10 minute și toți se împrăștie, care pe unde. Cristi din Timiș îmi spune că acum e mai tot timpul așa. Chestia asta îmi amintește de Benny Hill: oameni care se strâng pe trotuar, apoi, la două minute, apar polițiștii și oamenii fug. Ofițerii pleacă, oamenii iar se strâng. Peste două minute, iar apar polițiștii. Și tot așa, până când unii se plictisesc și renunță.

Tot Cristi îmi zice că vreo 2-3 români au fost trimiși în țară fiindcă i-au găsit cu actele în neregulă. Și mai zice că magazinul de unelte a început să nu mai vândă celor care iau oameni la muncă de acolo.

Motivul perseverenței zilierilor este evident. Vor să facă un ban. Un alt motiv, ceva mai puțin vizibil, este nevoia de a socializa cu alții ca ei. Le este clar că n-au cum să fie luați toți la muncă, poate 10-15% dintre ei să prindă ceva. În rest, statul pe trotuar lângă Selco este despre schimbul de păreri, de informație, de bârfe, de glume și orice altceva. Un Facebook face to face, aș zice.

În fiecare din zilele pretrecute acolo, românii s-au oferit să-mi dea diverse numere de telefon: de la o agenție de muncă, de la o fată care știe o agenție de muncă, de la o altă fată ce știe un job de spălat vase la un restaurant, de la o firmă românească ce îți face acte, de la o altă firmă ce-ți procură un card de siguranța muncii cu care să intri pe șantier, de la o menajeră ce lucrează pentru evrei…

Adevărat, eram singura femeie de acolo, lucru care îi făcea să se grăbească să-mi facă favoruri, poate-poate, cine știe? Pe de altă parte, parcă li se făcea milă de mine, zgribulită cum eram după ore de stat în frig, vânt, ploaie. Dintre ei, n-am auzit pe unul să se plângă de frig sau de viață, în general. Tot ce visau era niște zamă caldă, să-i aștepte acasă, când se întorc.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește și despre alți muncitori:
Sclavii nord-coreeni construiesc stațiunile din Quatar de la Cupa Mondială
Fracturarea hidraulică m-a îmbolnăvit de gonoree
Crezi că ai un job de căcat? Să vezi cum e într-un depozit Amazon