Publicitate
Știință și tehnologie

Cum a ajuns internetul românesc între cele mai rapide din lume

Primul schimb de date între calculatoare din România a avut loc pe tronsonul București-Bacău-Cluj.

de Răzvan Băltărețu
25 Septembrie 2015, 11:31am

Fotografie de Backbone Campaign via Flickr

Ca un reflex pavlovian sau ca la un peștișor auriu care uită tot ce-i mai vechi de cinci secunde, anual apar informații - reportaje, documentare, articole, editoriale - despre hackerii din România. Mereu sunt aceiași pungași care prostesc online străini creduli. Creează pagini false ale unor bănci sau magazine și „iau banii la fraieri‟. Or mai fi și alți hackeri, dar nu se prea arată aceștia. În urmă cu aproape două luni, o companie producătoare de antiviruși a realizat un documentar pe aceeși temă.

Înțeleg că e la modă să numești Hackerville Râmnicu Vâlcea, un oraș care n-a dat nimic serios acestei țări (în afara Jurnalului de la Păltiniș, fără de care, știm deja, generații întregi n-ar fi știut ce e marea cultură) și să pară că te sperii de niște găinării online. Dar și asta pare doar o formă de naționalism dus la extrem, romanian style. Ce uită toată lumea în ecuația asta cu hackeritul este că totul se bazează pe internet. Pe viteză, mai exact. Când am avut revelația asta, am decis să investighez treaba. Și să-mi dau seama cum suntem noi așa buni, când vine vorba de viteză și de acoperire cu fibră optică.

Citește și Ce credeau cei de la FHM despre internet acum 20 de ani

Realitatea este că nu suntem cei mai buni, dar nici nu ne e rușine cu locul ocupat. Ploiești este pe locul trei în lume la viteză, iar prin 4G i-am luat pe americani. Totuși, contrar a ceea ce ai crede despre internet, el n-a început în anii '90, când a fost creat web-ul.

Internetul pe care îl știi acum, cu Facebook, site-uri de știri, pornografie și torrenți, este doar o interfață prietenoasă pentru ceea ce înseamnă o grămadă de oameni conectați între ei. Redus la esență, asta e internetul: toți avem niște fișiere și toți le punem la comun (cu bani sau nu). Iar viteza cu care transferăm aceste fișiere dă viteza netului cu care te lauzi la vecini și pe forumurile de torrente.

Început de internet românesc: cei trei ingineri

Fotografie via Wikimedia Commons

Cu prieteniile lor aferente cu regimul, sau nu, după caz, trei au fost oamenii care apar în cele mai multe materiale despre internetul românesc și calculatoarele de producție proprie. Unul este Vasile Baltac, inginer care a lucrat la dezvoltarea calculatorului românesc MECIPT-1, un altul este Marius Guran, primul director al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI). În fine, al treilea este Eugen Stăicuț, un inginer suficient de viu, cât să vorbească în prezent despre internetul din urmă cu 30-40 de ani și suficient de deștept la vremea aceea ca să ajungă să vadă echipamentele și planurile.

Ei sunt oamenii care au contribuit, într-un fel sau altul, la dezvoltarea IT-ului românesc. Dar adevărații pionieri sunt cei care au tăiat sau întins cabluri pe bloc, cei care au experimentat cu dial-up și cu internet cafe-uri.

Citește și Consecințele îngrozitoare ale dependenței tale de internet

La începutul anilor '70, o Românie încă cât de cât decentă, politic și social, învăța noțiunile de bază ale informaticii. Se construia rețeaua ARPANET, un fel de intranet, care avea să se dezvolte într-un deceniu suficient de mult cât să devină internet. În 1971, Marius Guran revine dintr-o călătorie de specializare în Statele Unite ale Americii, unde aflase, pentru prima dată, că două sau mai multe calculatoare pot face schimb de date între ele. Calculatoare aveau și ei în România, așa că au încercat să le conecteze. Odată cu acest plan al lui Guran apare și Stăicuţ, unul dintre ingineri.

Echipa construită atunci avea să exprimenteze cu realizarea primei rețele de calculatoare din România în proiectul

RENAC (n.r. - Rețeaua Națională de Calculatoare)/RENOD (Rețeaua Nodală de Comunicații). În 1978, are loc un prim experiment reuşit, când calculatorul de la ICI şi cel de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Constanţa au fost interconectate și, evident, au transmis informații de la unul la altul.

Acest mic pas urma să intre în proiectul UNIREA, terminat abia în 1985, când s-au pus în funcţiune trei noduri de comunicaţie de date. S-a stabilit ca unul să fie la București, alte două la Bacău și un altul la Cluj. După cum se vede din repartiția lor teritorială, acestea trebuiau să unească cele trei provincii. Deci: UNIREA.

Odată cu acest pas în dezvoltarea internetului, s-a trecut la computere Coral, ceva mai avansate tehnologic, dar, totuși, fabricate în România. Așa că, avansul era destul de limitat. Observația asta nu e o răutate gratuită. O pun aici ca să înțelegi contextul: un regim care nu înțelegea precis ce este informatica și de ce e nevoie ca niște mașinării de calcul să fie interconectate.

Anii '80: internetul devine legendă. La propriu

Înainte de anii '80, când comunismul din România și-a atins vârful naționalizării, inginerii aveau parte de alt tip de specializare. Primeau reviste de specialitate din afară și chiar se puteau duce acolo ca să învețe. Vasile Baltac a fost la Cambridge, Marius Guran la Universitatea Berkeley și a lucrat la Centrul de Calcul la Institutul Electrotehnic din Leningrad, iar Eugenie Stăicuț a avut un stagiu de specializare la Universitatea din Kyoto, Japonia.

În ultimul deceniu de Nicolae Ceaușescu, lucrurile s-au degradat, așa că studenții experimentau cu piese de colecție, iar internetul exista la nivel de bârfă. Chiar și așa, s-au construit 30 de noduri de comunicație pe rețeaua UNIREA. România se putea spune că are propriul internet. Local, dar era.

Tudor este unul dintre studenții care au prins comunismul la Poli și a experimentat cu echipamentele care trebuiau să școlească ingineri. „Când am ajuns la Poli (n.r.: în anii '80), am dat peste niște calculatoare imense, de-alea cu cartelă. Voi, generația asta nouă, n-o să înțelegeți niciodată ce însemna să aștepți la coadă după alții, doar să încerci și tu un cod, un program simplu, să vezi dacă merge sau nu. Dar atunci nu se discuta despre internet și nici măcar nu visam să comunicăm prin ele cu alte orașe. Ne mai spunea câte un profesor că se fac experimente să conecteze Bucureștiul cu alte orașe, dar niciodată nu explicau cum. Cred că era și secret, cumva‟, îmi spune Tudor. Fiul lui lucrează acum în programare, dezvoltând aplicații care se folosesc de internet prin baze de date și tot felul de unelte care colectează informații.

Anii '90: epoca micilor afaceriști

Ultimii ani din comunism au fost fără mari resurse și, mai ales, fără cunoștințe din afară, așa că România a pus frână. După Revoluţie, inginerii ICI au văzut cât de mult sunt în urmă și cam ce înseamnă internetul global. Firesc, lipsiseră 10 ani, iar la CERN (n.r. - Centrul European de Cercetări Nucleare), din Geneva, un anume Tim Berners-Lee experimenta încă din 1989 cu ceea ce avea să fie web-ul. În decembrie 1991 a și finalizat web 1.0 și internetul căpătase o interfață pe care puteai s-o folosești.

Nașul meu este un tip cu ceva relații politice și cu bani, fiind responsabil în comunism de supervizarea unor CAP-uri din zona Târgu Jiu. După Revoluție s-a descurcat la fel de bine și prin '94 a plecat într-o vizită de lucru în Germania. Acolo, a văzut el un calculator „normal‟ (pe cât de normal poate fi unul care ocupă aproape un birou) si a văzut că ei aveau internet. Nu că ar fi știut ce înseamnă asta.

Un an mai târziu, s-a dus în Germania și s-a întors cu o mașină și cu un calculator, în portbagaj. „Nu știam de internet până în '94, dar nici nu m-a interesat până în '96, cred, când am început să folosesc în România așa ceva. Îmi mai spuneau unii și alții, când mă întâlneam cu ei, că în nu știu ce oraș s-a băgat internet, că la Politehnici se experimentează cu așa ceva. Dar eu am văzut cum foloseau ai mei calculatorul: jocuri și băiatul se juca cu programarea‟, îmi spune nașu'.

Dacă e vreo expresie care să redea unde era România, în anii '90, în privința internetului, asta ar fi: la pământ. Nu avea infrastructură și pregătire, așa că ce se făcea totul. Se făcea din mers. În 1991, cei de la ICI au fost invitați să se alături unei rețele de computere care conecta universitățile europene în scop strict academic. N-aveau însă computere suficient de bune, dar au primit unele de la DEC (Digital Equipment Corporation, cunoscută mai ales drept „Digital‟). Iar, în decembrie 1992, ICI s-a conectat la EARN printr-o linie telefonică închiriată de la Romtelecom, care costa 7 000 de dolari pe lună.

Această conectare cu europenii a făcut posibilă și trecerea spre standardul american TCP/IP, folosit și în prezent. A început, deci, standardizarea internetului. Pe 26 februarie 1993, domeniul .ro a fost înregistrat în serverele globale, putând fi recunoscut online. Mai era un pas de făcut: conectarea României cu SUA, iar această trecere s-a făcut la braț tot cu Bulgaria, țară de care am tot fost legați în ultimii 25 de ani. Din 16 aprilie 1993, România avea conectivitate deplină la internet, motiv tocmai bun să se dezvolte rețelele de cartier, să se bage fibră optică și să prospere pirateria.

În următorii ani au apărut rețele de cartier, dar și Astral Telecom și RCS&RDS, cele două companii care, vreme de câțiva ani buni, au dat cablu și internet României. Pentru acei ani '90, Alexandru Rotaru este unul dintre oamenii care au contribuit la dezvoltarea internetului printr-o asociație fondată în 1991. Între 1992 şi 1996, voluntarii stăteau până noaptea târziu pentru a crea și întreține primele noduri, iar Rotaru a fost ales preşedintele GURU - Asociaţia Română a Utilizatorilor de Unix. Majoritatea tinerilor încep să tragă tare să se conecteze la rețea pentru filme, muzică, chat.

Conectare pe o pulpă de porc și o sticlă de vin

Florin are aproape 35 de ani și l-am cunoscut printr-un văr. Într-o vreme, a vândut casete cu manele și muzică pop la Unirii, apoi a întins cabluri pentru o firmă de cartier. Îl plăteau cu vreo trei pachete de țigări pe zi și îl lăsau din când în când să se dea angajat ca să flirteze cu fetele care voiau net. „După ce m-a alergat poliția de câteva ori și am pierdut casete, m-am băgat cu unii din bloc să facem rețea de internet. Atunci am aflat și eu ce e internetul. Am cărat, întins și tăiat cabluri, cam un an. Era amuzant atunci, că începuseră și Astral, și RCS&RDS și alții mai mici să dea internet, iar noi ne urcam pe bloc, le tăiam cablurile, le puneam pe ale noastre. Veneau ei, făceau la fel cu ale noastre. Ajunsesem să avem și 10 mufe pe metru de cablu. Aia era adevărata concurență‟. Florin lucrează în prezent ca tehnician de lumini la diverse concerte din București sau țară.

În Capitală mai sunt circa o sută de reţele de cartier de diverse dimensiuni, de la reţele de la un bloc care au rămas cu 15 - 20 de abonaţi, până la reţele cu câteva mii de abonaţi. Majoritatea reţelelor de cartier s-au coalizat în Interlan, o asociaţie non profit, iar cele de mici dimensiuni nu se prea cumpără între ele. După ce au fost cumpărate cele mai mari, astea mici există cumva la limita nostalgiei și a comodității utilizatorilor.

Citește și La cămin, cablul de net e funia care te ține la suprafață

În tranziția '90-2000, Mihai lucra la RCS&RDS și trebuia să-i convingă pe oameni să treacă la internetul companiei, în timp ce și el se specializa pe noile rețele. „Ne pregăteau pentru internet, pe măsură ce noi încă eram la cablu, că aducea cei mai mulți bani în companie. Oamenii erau, de regulă, și civilizați, și needucați. Unii nu voiau net, alții nu înțelegeau de ce ar lua de la noi, când rețeaua de cartier era mai rapidă. Pe vremea aia, compania se extindea repede, nu băga bani în cabluri bune. Zvonul că avem net prost se ducea repede și pierdeam clienți. În fine, oamenii care plăteau nu prea înțelegeau ei ce-i cu netul, dar copiii îi băteau la cap să-și bage‟, spune acesta.

„Până prin 2005 le-am tot explicat ce faci, cum găsești mai repede informații, cum te uiți la filme gratis. Mai erau câte unii care îmi ziceau că nu e gratis, că plătesc abonament, dar, până la urmă, mai acceptau. Pe vremea aia și cablul, și netul picau des. Unii se legau ilegal, direct pe bloc sau la caseta de distribuție de pe scară. Cea mai tare fază a fost când am ajuns în Rahova, bloc de tip ghetou, și nu mergea cablul. L-am rezolvat și ăla care a făcut reclamația m-a chemat în casă. Am crezut că mă bate, dar el voia să îmi dea bani, o pulpă de porc și o sticlă de vin, ca să-i bag și lui net, că a văzut la patronul la care lucrează. Poate trebuia să-l refuz, dar l-am conectat. I-am zis ce să facă, i-am dat un modem din alea cu care testam rețeaua și gata. Mai târziu am aflat că eram prost, că unii colegi luau modemuri din alte țări și legau ilegal pe bani, nu pe mâncare și vin‟.

Mărirea și decăderea internet cafe-urilor

Tot la începutul anilor 2000 au apărut internet cafe-urile. Acestea au reprezentat o adevărată revoluție în România. La vremea aia, calculatoarele erau scumpe, românii nu aveau bani, iar ăia care mai aveau erau preocupați să cumpere case, mașini, mâncare, mai multă mâncare, nu un televizor mai mic, care mai are nevoie și de internet ca să fie cu adevărat relevant. În București sunt estimate cifre de aproape o mie de internet cafe-uri, dar cum nu toate erau legale, e greu de ținut evidența lor.

Cert e altceva: niciodată internetul n-a fost mai aromat, mai dens, decât într-o cameră cât o sufragerie, cu vreo 10-15 calculatoare, în care mirosea a țigări și a bețișoare parfumate chinezești. Acolo s-au dat marile competiții de Starcraft, s-a făcut „monitor‟ la Counter-Strike și s-a stat pe mIRC cu minore, cum nici pe Tinder nu se mai practică.

Citește și Cum e prima clinică de tratare a dependenței de jocuri

Pe la Timpuri Noi, pe unde stau, erau două săli de jocuri și internet cafe. Alex și tatăl lui o aveau pe una dintre ele, unde mă duceam pentru că puteam juca FIFA. Costa 15 000 de lei ora. Prin 2000, când i-a venit ideea, avea 22 de ani și l-a convins pe tac-su să-și închidă afacerea cu legume și fructe, și să-și deschidă el sală de jocuri.

„Tata nu prea ştia el care-i treaba cu aceste săli, dar nici nu avea alternative prea bune. Nu zic că n-a fost un succes, o perioadă a mers bine, am angajat şi câţiva oameni, când am introdus programul de noapte. La vreo doi ani după ce ne-am instalat, am mai schimbat câteva componente la calculatoare ca să meargă toate jocurile, dar oamenii se jucau doar FIFA și Counter. Dar, prin 2006-2007, a fost finalul, nu mai mergea. Veneau vechii clienți mai mult să joace ceva în rețea și să plece, nici măcar pentru chat nu mai veneau. Iar la noi nu puteai descărca jocurile ca să le iei acasă, așa că s-au dus la prieteni cu internet și noi am vândut apartamentul. Abia când am închis afacerea am văzut ce negri erau pereți de la praf și fum‟.

În prezent, sunt bine și e normal să fie așa

Anual, în Europa, se desfășoară conferința FTTH (fibre to the home) dedicată internetului și evoluției țărilor cu acces la internet. La ultima, din februarie, România figura pe locul 5 în ceea ce privește conectarea prin fibră optică, de mare viteză.

Nu este o anormalitate că România, alături de alte țări, a preferat fibra optică, în dauna cuprului folosit încă în Germania sau Anglia. De fapt, de aici vine viteza mare a României, care nu este în niciun caz un dar de la Dumnezeu: e mai ieftin să treci la noile tehnologii, decât la cele vechi și apoi să actualizezi la cele noi.

„Dacă ne uităm la primele zece ţări, observăm că multe sunt din estul Europei (n.r.: Lituania e pe primul loc). Asta pentru că aceste ţări investesc direct în fibră optică şi nu aleg să meargă pas cu pas, trecând prin infrastructură de cupru şi apoi la cele mai noi tehnologii. Aceste state investesc în tehnologie «fiber to the home»‟, a declarat Karin Ahl, preşedinte Consiliul European FTTH, în cadrul conferinţei de presă susţinute în Varşovia, Polonia.

Anul acesta, aproape 25% din conexiunile la Internet din România se realizează prin fibră optică, pe când anul trecut procentul era la puţin peste 1%. Trăiască downloadul la mare viteză!

Aceste ţări mai vestice, mai dezvoltate, au avut acces la internet încă din primele faze, când şi-au bazat infrastructura pe cea de telecom, adică pe cabluri de cupru. Acest cablu costă însă mai mult, iar dacă tot investești în zeci de kilometri nu prea îți vine să-l scoți și să bagi în pământ „plastic" (fibră optică). Odată făcută investiţia, companiile au aşteptat să îşi recupereze banii pentru a se aventura la noi investiţii. Pentru est-europeni însă, şi pentru nordici, internetul a fost mai uşor de implementat direct prin fibră, nereproducând infrastructura costisitoare a Occidentului.

Cu toate acestea, internetul în România e rapid. Asta nu înseamnă că am fost noi vizionari, ci că au fost condițiile de așa natură. Sau, mai precis, n-au fost suficiente condiții în anii '80, iar în anii '90 a fost o foame de orice, de la mâncare la tehnologie.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre internet:
De ce a fost „rochia albastră‟ cel mai mare viral din istoria internetului?
Am folosit istoricul Google ca să-mi spionez rudele
Viitorul internetului

Tagged:
Internet
locale
Vice Blog
jocuri
Internet-Café
evolutie
mirc
istorie
amintiri
retea
RCS-RDS
agatat pe internet
internet pe fibra optica
fibra optica