Publicitate
Chestii

Povestea unei turcoaice care s-a întors în țara lui Erdogan și nu mai recunoaște nimic

M-am întors în Istanbul chiar înainte de lovitura de stat de luna trecută și încă încerc să-mi regăsesc ținutul natal într-o epocă a autoritarismului și a fricii.

de Busra Erkara
26 August 2016, 7:45am

M-am întors în Istanbul chiar înainte de lovitura de stat de luna trecută și încă încerc să-mi regăsesc ținutul natal într-o epocă a autoritarismului și a fricii.

Am crescut în Istanbul și am auzit mai multe povești despre lovituri de stat de la mama și de la bunica. Nu credeam să prind și eu una în cursul vieții mele.

Mama își amintește că într-o dimineață a plecat spre școală și a văzut un tanc și un grup de soldați care blocau strada imediat ce a dat colțul. Unul dintre polițiști a informat-o politicos că avusese loc o lovitură de stat și i-a cerut să se întoarcă acasă. Când s-a întors, bunica n-a crezut-o până n-a auzit și ea știrea la radio, deși prinsese și ea două alte lovituri de stat la viața ei – în 1960 și 1971.

Anunțul despre lovitura mea de stat a venit sub forma a zeci de mesaje și apeluri telefonice, milioane de tweeturi și statusuri pe Facebook, mii de postări pe Instagram și streaminguri de pe Periscope. Am ajuns în Istanbul cu 36 de ore înainte de lovitură și abia mă familiarizam din nou cu orașul în care am crescut și pe care l-am iubit.

În cei cinci ani în care am trăit în New York, ambițiile partidului de la conducere, AK, transformase Istanbulul într-o mega metropolă de beton populată de discursuri religioase și de mitologii nou inventate. În absența mea, fostul prim ministru Recep Tayyip Erdogan devenise primul președinte ales direct, ajuns la putere cu ajutorul unei baze de fani religioși și conservatori. Influența tot mai mare a suporterilor lui a fost observabilă direct în mai multe feluri: deodată, societatea a devenit mai puțin tolerantă față de libertățile individuale. Mai puțin aparente au fost cenzura aplicată jurnaliștilor, autoritarismul lui tot mai puternic și creșterea violenței poliției în ultimii câțiva ani.

Dar nu aveam în minte nimic din toate astea în data de 15 iulie, în prima mea zi reîntoarsă în Istanbul. Când am început să primesc mesaje pe telefon pe la ora 23, stăteam lângă Bosfor cu prietenul meu Ali, încântată, încercând să-mi reamintesc ce mi-o fi venit de am plecat din țară. Prin mesaje și telefoane, am fost informat că tancurile și soldații blocaseră ambele poduri care conectau Europa cu Asia. Evident, cel mai panicat telefon a venit de la mama, care locuiește acum în alt oraș.

Ali și cu mine ne-am uitat unul la altul șocați. Când ne-am uitat în jur, am observat oameni care fugeau în toate părțile. Câțiva ani mai târziu, când o să mă gândesc la noaptea aceea, o să îmi amintesc fețele îngrijorate ale oamenilor în lumina palidă a ecranelor telefoanelor și pașii lor grăbiți pe străzi. Ne-am grăbit spre motocicleta lui Ali, printre conversațiile telefonice îngrijorate ale trecătorilor.

Am condus pe bulevardul Bosforului, pe pantele din Arnavutkoy, pe lângă casele otomane vechi din secolul XVIII și baricadele ridicate de polițiștii cu jachete de oțel și mitraliere. Al Doilea Pod era aprins în culorile roșu, alb și albastru, în semn de solidaritate cu atacul terorist din Nisa care se petrecuse cu o noapte înainte.

Citește și: Cronologia tentativei de lovitură de stat din Turcia

În momentul acela, străzile erau goale, cu excepția magazinelor de cartier aglomerate cu oameni care veniseră să-și cumpere produse de bază – pâine, apă, paste și zahăr. Părea sfârșitul lumii. Nu m-am gândit să-mi verific Twitterul pentru alte patru ore, până când șocul inițial a lăsat loc unui sentiment mult mai rău: o deznădejde cu privire la viitorul țării mele.

Acasă, mătușa mea stătea în fața televizorului cu telefonul într-o mână și tableta în cealaltă, schimbând canalele și tastând pe cele două dispozitive. La știri se citea declarația din partea armatei, care își explica motivele pentru intervenție. Pentru câțiva oameni – acum și mai puțini, pentru că e ușor să fii etichetat drept susținător al loviturii – având în vedere politicile guvernării AK, motivele lor nu sunau foarte neadevărate: Printre ele era cea că președintele și statul deveniseră prea autocratici, corupția ajunsese la ordinea zilei și sistemul juridic era ineficient.

Mai târziu, am aflat că același text a fost citit la ultimele trei lovituri, cu mici modificări care să se potrivească circumstanțelor. Am mers în bucătărie și mi-am făcut un gin tonic cu mâini tremurânde.

Era puțin după miezul nopții și se lăsase liniștea pe străzi. Președintele a apărut la CNN Turcia ca să le ceară oamenilor să iasă în stradă și să apere democrația.

„Parcă e un episod din Black Mirror ", a observat Ali. Am aprobat din cap. Iată-ne cu avioane de luptă deasupra casei ; clădirile guvernamentale și televiziunile fuseseră invadate de niște rebeli anonimi, iar președintele vorbea dintr-o locație ascunsă. Mi s-a părut cumva greșit să mă uit neajutorat la toate astea, dar nu mă puteam uita în alte parte.

Citește și: Turcia duce un război invizibil împotriva cetăţenilor ei

Prietenii mei din Nisantasi, cel mai vestic cartier al Istanbulului, mi-au dat mesaj și m-au informat că auziseră focuri de armă. Oamenii au ieșit în stradă și au atacat tancurile și soldații. Țara în care mă uitam la televizor nu mai părea a mea ; mă simțeam în pericol ca în timpul protestelor din Gezi, când civilii au fost bătuți, gazați cu gaz lacrimogen, femeile ca mine târâte de păr pe trotuare. Deși eram împotriva loviturii, știam că n-aș fi bine primită în mulțimea de bărbați de pe străzi.

Întunericul, focurile de armă, bombele, anonimitatea s-au unit într-un mare nucleu al fricii. Când Erdogan a aterizat în Istanbul Ataturk – aeroportul care fusese atacat de ISIS cu două săptămâni în urmă – și a zis că rebelii care puseseră la care lovitura urmau să plătească pentru trădarea Turciei, frica domnea peste tot. Și încă domnește.

Ce m-a alarmat cel mai mult după lovitură a fost faptul că toată lumea, inclusiv eu, a devenit tăcută și prudentă. Convinși că va urma vânătoarea de vrăjitoare, prietenii mei și-au închis conturile de pe rețelele sociale doar pentru că la un moment dat postaseră chestii împotriva lui Erdogan. A devenit foarte greu să vorbești ca persoană care n-a fost de acord cu lovitura, dar nici nu-l susține pe Erdogan. Riscai să fii acuzat de trădare și de susținerea loviturii de stat – de către tineretul pro-AKP și de grupul tot mai mare de troli al acestuia.

În săptămânile care au urmat, Erdogan a acuzat facțiunea gulenistă din armată că ar fi orchestrat lovitura. Acum guvernul insistă că democrația a învins: 15 iulie, ziua tentativei de lovitură, a fost declarată Vacanța Democrației și e sărbătorită prin marșuri. Steagurile cu fața lui Erdogan atârnă acum lângă steagurile cu fața lui Ataturk în piețele publice, care au fost redenumite cu nume noi care conțin cuvintele „democrație", „martiri" și „victorie ".

Citește și: Ce-am învăţat dintr-o excursie cu jurnalişti români în Turcia

Totuși, la mai puțin de o săptămână de la triumful democrației, Erdogan a declarat stare de urgență și a împuternicit guvernul să impună interdicția de a ieși din casă, să interzică întâlnirile și să-i cerceteze pe oameni fără mandat. Acum, guvernul are autoritatea de a interzice peste noapte ziare, reviste și alte surse media. Starea de urgență e încă valabilă și azi, la mai multe săptămâni după evenimente.

În ultima lună au fost suspendați și reținuți peste 60 000 de angajați ai guvernului. Conform Amnesty International, există dovezi că persoanele deținute au fost torturate și violate, iar investigațiile încă nu sunt monitorizați independent. Multe persoane nu știu unde se află membrii familiei lor și condițiile în care sunt ținuți. În momentul de față, zeci de surse media au fost închise în Turcia și mulți jurnaliști cu afilieri diferite sunt în închisoare. Săptămâna trecută, faimosul romancier și activist pentru drepturile omului, Asli Erdogan, a fost adăugat pe acestă listă lungă.

La urma urmei, se pare că tentativa de lovitură de stat la care am asistat pe la mijlocul lunii iulie a fost doar începutul unui nou capitol în Turcia lui Erdogan – una la care guvernul lui nu putea decât să viseze în trecut. Următorul capitol pentru mine va fi căutarea unei țări cât de cât asemănătoare cu cea în care am crescut.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Turcia pe VICE:
11 motive pentru care criza din Turcia te poate afecta și pe tine, în România
Imagini cu palatul de 615 milioane de dolari al preşedintelui turc Erdogan
Rețelele sociale nu reprezintă o amenințare pentru guvernul turc