Da, știu, nimic nu bate viaţa de noapte din Bucureşti. Sau n-o bătea, pentru că, zilele astea, Centrul Vechi cel fără de autorizaţie de la ISU a devenit o jale. Bodegi în care noi petreceam periculos s-au închis, iar viaţa de noapte a ajuns, pe scurt, să se ducă la culcare mult prea devreme.

Dar să zicem că lucrurile nu s-au schimbat şi că subsolurile din centrul Bucureştiului ar continua să fie, ca altădată, neîncăpătoare pentru grupurile care se revarsă în fiecare weekend în acelaşi loc, la aceeaşi oră. Ştii tu, obligaţia aia idioată de a ieşi în club că „doar nu vrei să stau în casă, ca triştii".

Ei bine, undeva în lumea asta, ceva bate viaţa de noapte de la noi. Aia de zi din Irlanda. E drept că, dacă ai drum pe insula asta bătută de ploi şi de vânt, te gândeşti că-l vei apuca pe dumnezeul distracţiei de picior, că doar asta ai auzit de la toţi care au fost sau nu pe acolo. Irlandezii se îmbată ca porcii, cântă din fluier şi ţopăie ca Lord of the Dance. Aşa că un român ajuns să testeze viaţa de noapte de prin părţile alea se aşteaptă să se împiedice la fiecare intrare în pub de beţivi, drogaţi şi blonde spălăcite care borăsc şi înjură ca-n filmele cu IRA.

Apropo de armata irlandeză, ştim că în Republică acum toate sunt bune şi frumoase, independenţă, identitate naţională şi toate alea, dar chiar nu e cazul să le agiţi aiurea orgoliul spunând că oraşul lor îţi aminteşte de unul mai mic şi mai amărât din Anglia. În fiecare irlandez trăieşte un rebel de la 1800 aflat sub ocupaţie engleză, unul care învie şi se activează după multe (nici nu-ţi imaginezi cât de multe) halbe de Guinness şi începe să cânte că dracul n-a murit, ci s-a înrolat în armata britanică.

La noi, nu se face să ieşi în oraş mai devreme de zece, iar în club, dacă apari pe la 11, e chiar aiurea. În Irlanda, distracţia funcţionează după alt fus orar. Situaţie: Temple Bar, Dublin, ora 18. Full, muzică live la cimpoi, ochi sticloşi. În sensul că, în cel mai mare pub de pe strada cu acelaşi nume, n-ai loc nici măcar să-ţi aşezi păhărelul de Guinness, pe care tu, ca tipă, îl ceri de la bar aproape scuzându-te că nu te duci să bei mai mult.

Irlandezii beau la fel de natural precum respiră, în timp ce tu, o româncă cu antrenamentul făcut în barurile din Bucureşti, nu înţelegi de ce ţi se înmoaie picioarele după o sticlă de cidru irlandez aparent inofensiv, cu doar cinci la sută alcool. Sfat: nu încerca să fii rafinat(ă) şi să ceri cine ştie ce cocktailuri roz cu umbreluţe şi alte căcaturi. Aici se bea serios şi bărbăteşte. Guinness, tată, sau whiskey. Sau te duci acasă.

În Dublin e inutil să te dai turist şi să ceri recomandări cu cele mai tari locuri de distracţie. Totul e foarte simplu: te duci unde vezi lume şi auzi muzică live, dar nu după ce ţi-ai făcut somnul de după-amiază (ştim, sună bătrâneşte), ca să rezişti cât mai mult seara. S-ar putea să nu mai ai unde să rezişti.

După muncă, irlandezii sparg uşa şi se revarsă toţi în puburi, aşa că, luni, pe la ora 19, să nu te mire dacă te loveşti de o atmosferă asemănătoare cu ce ştii tu că se întâmplă vineri, după 12 noaptea, în vreun club de-acasă. În plus, în puburile irlandeze poţi mânca liniştit, fără să ai impresia că mesteci, în acelaşi timp, tutun, aşa cum se întâmplă prin barurile bucureştene. Da, aici, toate viciile sunt lăsate la uşă, aşa că românul fumător se va simţi, la propriu, ca un rahat în ploaie de câte ori îşi va aprinde o ţigară.

Nu fi naiv să-ţi închipui că acolo unde e lume multă e şi mâncarea mai bună! În Irlanda, fish&chips-ul este, peste tot, de căcat, aşa că mai bine bei. Unele puburi te încurajează să testezi trataţia locală, Guinness şi stridii, dacă vrei să simţi cu adevărat că trăieşti. Eu am gustat stridiile lor şi-am simţit mai degrabă c-am murit şi-am ajuns în iad.

Am plecat de la ideea că oamenii ăştia sunt nişte beţivi simpatici şi rezistenţi, fără să facă prea mare caz de asta. Să ne-nţelegem, asta nu înseamnă că tipul ăla roşcat din Dublin nu-l bagă sub masă pe prietenul tău român, care se pune la mintea lui, în timp ce ţie îţi povesteşte istoria locului cu elocvenţa unui profesor universitar. Vă spuneam despre rebelul care zace în orice irlandez, însă am uitat de agentul de turism care duce şi el o existenţă interioară latentă, izbucnind în faţa unui turist cu întrebări de genul: „Îţi place în Irlanda? Ce ai vizitat? Cum ţi se par oamenii de aici? Te simţi bine la noi? Ai nevoie de ajutor?".

Aproape că te simţi un pic aiurea că tu nu eşti la fel binevoitor cu străinii eşuaţi prin Centrul Vechi. Mai dubios e când auzi un tip care ar putea părea un cocalar de-al lor cum îţi povesteşte că România are o foarte bună echipă de rugby şi că ce tare a fost Hagi la campionatul de fotbal din ‛94… Pe-asta cu Hagi o ştiai şi tu, dar la rugby recunoaşte că te pricepi la fel de bine ca la sportul ăla vechi al irlandezilor: hurling. Şi da, e hurling, nu curling.

Două pahare de Guinness mai târziu (ştiu, slăbuţ, îmi cer scuze), am părăsit pubul în care am intrat pe la cinci, să mănânc o ciorbă, fără să-mi dau seama când a trecut timpul şi cât de târziu s-a făcut. Era ora 11.

O situaţie care pe tine, românule distrat de obicei prin Fratelli, te-ar putea băga în depresie. Căci distracţia irlandeză, mai ales dacă te îndepărtezi de Capitală şi ajungi în oricare alt oraş de pe insulă, nu presupune prinţese, tipi cu freze, blugi şi băuturi gay, feţe şi buze injectate şi plictisite. Există şi d-ăştia, cu siguranţă, dar nu în barurile de la „ţară", unde lumea nu vine să se afişeze, ci să bea. Şi, da, să asculte muzica aia live, tradiţională, care seamănă atât de mult cu country-ul american, încât ajungi să te întrebi dacă n-ai nimerit, de fapt, pe undeva prin Texas.

Iar dacă trupa aia de artişti consacraţi pe plan local cântă vreo piesă veche, de pe vremea războiului de independenţă, toată cârciuma îi ţine isonul, aşa cum se întâmplă pe la Oktoberfest-ul nemţesc, când germanii cântă în cor legănând halbele.

Important este să nu fii snob şi să te integrezi! Dacă bei îndeajuns, ţi se va părea chiar amuzant! Dacă nu, schimbă barul! Va fi la fel. Mişto este că muzică, chiar mai bună, poţi asculta şi gratis, la fiecare colţ de stradă, căci prin oraşele irlandeze pare că se desfăşoară în fiecare seară câte un concurs de talente, cu artişti ambulanţi. Mai nasol e dacă se nimereşte ca tot publicul lor să fii doar tu. Atunci nu se face să nu le arunci o monedă. Adică, să renunți, în acelaşi timp, la o bere.

Mai trist este dacă, în general, nu-ţi place să-ţi petreci serile cu oameni de vârsta părinţilor tăi. Căci asta găseşti, în general, în puburile irlandeze, pe lângă puţinii puştani şi acei backpackeri cu feţe bătute de vânt şi tricouri neschimbate de o săptămână. Dar şi mai penibil este să vezi că bătrânii aştia petrecăreţi pleacă din baruri mult mai târziu decât tine… Şi asta se întâmplă în Galway, oraş universitar.

De obicei, puriii sunt americani, canadieni sau australieni, îmbrăcaţi cu ce era mai cool prin anii ‛80, care se dau pe jumătate irlandezi, char dacă singura lor legătură cu ţara asta e că bunicul şi-a tras-o c-o localnică înainte s-o cunoască pe bunica.

Da, bătrânii lor sunt mai mişto decât ai noştri şi chiar decât tine. Sau poate c-am îmbătrânit şi eu dacă aş da mâncarea, băutura şi muzica din Mojo, pe o seară la taclale, în faţa unei halbe de bere, cu un galez trecut de 60 de ani şi cu amica lui irlandeză, cu doar zece ani mai tânără. Singura supărare a bătrânelului a fost când barmanul i-a îndoit preţiosul lui whiskey de Connemara cu un cub de gheaţă. Râdem, glumim, dar nu ne batem joc de băutură.

Cu toate astea, nici chiar irlandezii nu se îmbată destul de tare încât să-nceapă jocul ăla de picioare pe care ei îl numesc dans, în timp ce mâinile stau dubios de lipite de corp. Bine, nici în cluburile noastre nu te-aştepţi să vezi dansul căluşarilor, chiar dacă mişcările unora nu sunt prea departe de asta.

Chiar şi-aşa, tot te simţi un pic dezamăgit să afli că irlandezii nu sunt, toţi, un Michael Flatley mai mic şi că-n cluburile lor nu se prea dansează. Dar după reprezentaţia pe care ne-a dat-o, într-un pub din Galway, un localnic cu burtă, îmbrăcat ca la o nuntă românească, o imagine pe care încă încerc să mi-o scot din minte, te bucuri că e aşa.

Lordul dansului este, până la urmă, doar un mit, la fel ca spiriduşii ăia veseli, cu pălării verzi, pe care ţi se pare că-i vezi la fiecare colţ de stradă. Aşa cum ţi se pare că înţelegi limba galică, când ieşi şifonat dintr-un pub şi nu-nţelegi de ce, că tu ai băut doar cidru… Sláinte! (n.r. n-am înjurat)

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre alcool:
Am încercat să mă îmbăt cu bomboane cu alcool
M-am făcut rangă cu alcool pudră
Să fumezi alcool nu e atât de cool precum pare