Publicitate
Chestii

Cât de diferit e jobul pe care îl ai acum față de cel visat în adolescență

Da, munca poate fi interesantă și stimulantă. Dar să fim sinceri: de ce începem toți să ne uităm la ceas de la trei jumate încolo?

de Paul Douard
25 Februarie 2016, 2:35pm

Fotografie via Flickr

Dacă mă întrebi azi la ce mă gândesc când aud cuvântul muncă, mă gândesc la tot timpul pe care l-am pierdut făcând altceva decât îmi place, la miile de ore pe care le-am petrecut la birou cu gândul la lucrurile minunate pe care le voi face când se va termina ziua. Nu știu cum am ajuns să gândesc așa. Pentru că știu că n-am fost întotdeauna așa.

Prima oară când am auzit despre muncă, eram un adolescent căruia nu-i plăcea să facă niciun efort. Abia îmi făceam temele la școală. Practic, nu îmi era necesară pentru supraviețuire sau integrare socială, deci nu se număra printre prioritățile mele. Treaba cu școala era cam așa: dacă învățam din greu, viața era minunată. Am fost învățat să cred într-un sistem în care orice efort pe care îl fac îmi va aduce fericirea și împlinirea. O vreme am crezut în el. În mintea mea de adolescent leneș, alimentată constant de serialul Friends, asta însemna că dacă o să am un job, o să fac bani fără să simt dorința de a-mi tăia gâtul în fiecare zi de luni.

În imaginația mea atrofiată, munca arăta cam așa: mă trezesc în fiecare dimineață cu soarele pe față, vesel, cu părul aranjat perfect. Îmi iau o cafea de la Starbucks. Ajung la muncă pe la ora 10, într-un spațiu deschis cu design modern, unde asistentul meu îmi dă dosarele zilei și îmi cere părerea de expert în toate.

Pe lângă această imagine greșită pe care o aveam în cap despre muncă, singura referință despre asta o mai aveam de la părinți. La fel ca și Romain, un prieten de-al meu, singurul lucru pe care îl percepeam era că se întorceau acasă târziu. Și atât. „Mereu am privit jobul ca pe o constrângere. Am învățat asta de la tatăl meu, care a muncit din greu toată viața. De când eram mic, mi-am jurat că n-o să-mi petrec viața muncind", a explicat el.

Părinții mei au fost norocoși pentru că au studiat ce le-a plăcut, așa că au avut joburi care se potriveau cu pasiunile lor. Așa credeam. Desigur, nu vedeam decât vârful aisbergului. Când avem 12 ani, suntem mai preocupați de părul pubian decât de serviciul părinților noștri. La fel ca toți copiii care s-au uitat la seriale americane în care până și oamenii săraci păreau cool, nu aveam idee ce înseamnă munca. Totuși, îmi dădeam seama că sunt mici șanse să pot avea o viață în care să patinez, să joc fotbal și să beau bere toată ziua. Dar am încercat să mă conving că lucrurile vor evolua într-o direcție pozitivă. Altfel, de ce aș fi îndurat atâția ani de examene, stres și umilințe la școală dacă munca era un lucru de căcat?

Nu-mi imaginam că munca înseamnă să stai pe un scaun ieftin, în fața unui ecran de calculator prea mic și să creez prezentări în Powerpoint care nu vor fi citite niciodată sau să corectez biografii de celebrități care urmau să fie publicate în reviste care nu vor fi citite niciodată. Dacă vrei să lucrezi într-o agenție de comunicare, trebuie să nu te temi să te prostituezi.

Ca să nu mă gândesc prea mult la coerența dintre mine și jobul respectiv – chiar dacă e un job foarte popular – mă pierdeam în playlisturi muzicale de pe YouTube cu titluri gen „Zi ploioasă" sau „New York Hip Hop". Asta mă ajuta să limitez contactul cu șefii. Aceștia îmi vorbeau doar prin e-mail, deși stăteau la doar câțiva metri de mine. Îmi găseam timp să-mi fac și treaba, dar de cum mă opream o clipă, mintea îmi fugea în altă parte. Și mă gândeam doar la ce o să fac după terminarea programului sau în vacanța de vară.

Citește și: De ce o să fie oribil primul tău loc de muncă în corporație din România

Dar să revenim la liceu. Știu că ce urmează să spun îi va face pe unii să vomite-n gură, dar cu cât mă apropiam de încheierea facultății, cu atât așteptam mai nerăbdător să muncesc. Îmi plăcea ideea. Deși majoritatea cunoscuților care munceau m-au avertizat să mă bucur de școală că „o să vezi tu mai târziu", eu eram convins că munca îmi va aduce împlinirea. Înainte să tragi concluzia că sunt un căcănar penibil, să știi că nu sunt singurul. Și Romain se săturase de studenție. „În facultate, îmi imaginam că munca mă va face mai autonom: n-o să mai cer bani de la părinți, n-o să mai îndur cursuri și examene. " La fel ca el, eram conștient că sunt norocos să studiez. Dar tot priveam fiecare curs ca pe o povară. Trebuia să fac altceva. Eram gata să joc rolul unui angajat docil și devotat. Nu știu dacă era mai mult pentru că mă plictisea viața de student sau pentru că abia așteptam să câștig bani. Dar e clar că te plictisești după șase ani cu examene la fiecare șase luni.

Bleah, petrecerile studențești în cluburi libidinoase, unde femeile se bucurau de băuturi gratis, în timp ce băieții așteptau răbdători ca alcoolul să-și facă efectul. Un job urma să mă salveze din mizeria asta.

Din momentul în care m-am angajat la primul job, am început să am o viață dublă. Munca în sine, hainele, oamenii cu care lucram, toate îmi păreau grozave. Aveam sentimentul că sunt într-un mediu foarte stimulator pentru intelect, înconjurat de oameni inteligenți care contau pe mine. Aveam chiar impresia că eram important, că în sfârșit aveam ocazia să folosesc ce învățasem la școală. Mi se părea că mirajul meu din adolescență devenise realitate. După ce încheiam munca, începeam a doua viață. Viața unui tip obișnuit care nu-și poate permite mai mult de două băuturi în club și care e înlocuibil de pe o zi pe alta cu un alt tip cu aceleași talente și o față aproape similară. Știu că e egoist să crezi că, doar pentru că ai făcut eforturi câțiva ani, munca ar trebui să se ridice la așteptările tale. Din păcate nu. Fac parte dintr-o generație de tineri care știu că vor fi mai săraci decât părinții lor.


Fotografie via Flickr

Am înțeles rapid că lumea profesională nu e atât de diferită de școală. Orarul era aproape identic. Tot trebuia să ascult de cineva mai mare decât mine și nu aveam voie să plec de la birou până când nu-mi terminam treburile. Sau, mai rău, până la sfârșitul programului stabilit. Șefii companiilor sunt la fel de obsedați de prezență cum erau și profii mei din anul trei. Examenele de sfârșit de an au fost înlocuite de analiza performanțelor angajaților. Dacă nu făceam ce trebuie, primeam avertismente, la fel ca la școală. Am înțeles că ajunsesem din lac în puț.

Spre deosebire de mine, celălalt interlocutor al meu, Sebastian, a fost mai puțin naiv. Are vârsta mea și a crescut în aceleași condiții materiale ca și mine. Doar că el a văzut întotdeauna jobul ca pe o constrângere, mai mult sau mai puțin invazivă, în funcție de zi. „Mereu mi-a fost clar că munca îmi va răpi tot timpul", mi-a zis el. „Știam că în perioada asta eram liber să citesc zeci de mii de cărți pe care n-o să mai am timp să le citesc, să ascult discuri pe care n-o să mai am timp să le ascult, să mă uit la toate filmele pe care nu le voi mai deschide niciodată." Când l-am întrebat cum de era atât de pesimist în privința muncii, Sebastian mi-a răspuns: „Singura mea ambiție era să limitez daunele ; să-mi găsesc un job de care să nu-mi fie foarte rușine și care nu să nu fie prea enervant."

Citește și: Ghid de fapte bune: cum să te prefaci că muncești ca un adevărat profesionist în România

În medie, munca le ocupă oamenilor cam patruzeci de procente din timp. Dar, să fim sinceri, procentul e mult mai mare de atât. Tot timpul ăsta petrecut în spatele unui birou, în care urmezi ordinele absurde ale unor șefi de multe ori cretini nu va fi folosit niciodată pentru plăceri personale. Chiar dacă munca e interesantă, probabilitatea să fim plătiți pentru o activitate de care suntem pasionați e aproape de zero.

Și chiar dacă ai norocul ăsta, tot nu e sigur că o să-ți placă. Orice pasiune se strică dacă o transformi în muncă. De exemplu, mie îmi place mult să joc jocuri video. Dar dacă m-aș angaja ca tester de jocuri, sigur nu mi-ar mai face atâta plăcere să mă joc. Poate că sistemul școlar are dreptate să ne pregătească pentru cariere atât de îndepărtate de pasiunile noastre. Pentru că, la fel ca toți angajații lumii libere, am fost nevoit, în scurt timp, să-mi scad standardele. La fel ca și tine, încerc doar să câștig niște bani și să-mi folosesc timpul liber pentru activități care-mi plac. E mai important să-mi fac timp pentru pasiunile mele decât să încerc să fac bani cu ajutorul lor.

Astăzi am norocul să am un job relativ interesant, unde sunt înconjurat de oameni pe care îi respect. Dar totuși, atâta timp cât vor exista joburi plătite, n-o să am niciodată destul timp să fac tot ce îmi place: să citesc VICE Tokyo, să scriu despre voi toți, să vorbesc cu prietenii, să joc fotbal, să mă uit la Resident Evil a 43-a oară. Mi s-a schimbat viziunea asupra muncii pentru că, la început, această viziune era bazată pe un fel de conspirație creată de țările occidentale, conform căreia munca e grozavă.

Da, munca poate fi interesantă și stimulantă. Dar să fim sinceri: de ce începem toți să ne uităm la ceas de la trei jumate încolo?

Urmărește-l pe Paul pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre viața de angajat pe VICE:
Avantajele și dezavantajele unui job de vară, în România
Crezi că ai un job de căcat? Să vezi cum e într-un depozit Amazon
Greșelile pe care le fac românii când vor să se angajeze