Am vorbit cu o manelistă din România despre cum luptă cu rasismul prin muzică

Dan Bursuc, părintele spiritual al celor mai de succes maneliști români, stă într-un colț al scenei Filarmonicii din Sibiu. Pe scenă, formația Kana Jambe este gata să înceapă show-ul organizat în cadrul Festivalului de Film Documentar Astra. Concertul e planificat înaintea proiecției documentarului BBC, The New Gipsy Kings.

Dan Bursuc ia microfonul și-l ține la o distanță egală, nici prea aproape de el, dar nici prea departe. Cu o voce relaxată ne spune:

„O invit pe scenă pe fermecătoarea și foarte frumoasa noastră Laura! Laura Vass! În aplauzele dumneavoastră!"

În sala elegantă cu scaune roșii tapițate elegant, unde chiar și pretențiosului și prețiosului președinte Iohannis îi mai place să bifeze acte de prezență, începe o foială scurtă. Lângă mine câteva doamne, aparent sexagenare cochete, o urmăreasc pe Laura Vass, care urcă timid pe scena Filarmonicii.

Femeile pufăie pe nas în sincron. Una dintre ele dezaprobă: „Ce a ajuns și filarmonica asta! De la maestrul nostru dirijor, la manele!". Cealaltă tușește și își drege vocea: „Asta, la cum arată, sigur dă din buric!".

Laura Vass este într-o rochie neagră de seară, formată în partea de sus dintr-o dantelă semi-transparentă. Emoționată și volubilă, Laura anunță sibienii că este o onoare să fie pe scena Filarmonicii și apoi începe primul set de melodii.

„Haideți, sibienii mei! Sus! Sus! Mânuțele cât mai sus!", încurajează ea publicul care se foiește în scaune. Nu-mi dau seama dacă a dans sau disconfort. Laura are ochii mari și negri, ca ai unei educatoare de copii cu vocație. „Ăsta-i Sibiul care duce cultura românească mai departe", spune ea și reușește să mobilizeze publicul din ce în ce mai mult.

De undeva din spate, Adi Schiop, scriitorul român care a făcut un doctorat în manele, strigă cât să fie auzit pe scenă: Cântă „Buzele tale două petale!". Laura îl aude și îi răspunde: „Așa e! Gând la gând! Acum urmează melodia care m-a consacrat cel mai tare!". Și toată Filarmonica Sibiului cântă într-un glas:

De la balcon se fac Live-uri pe Facebook, iar oamenii care nu au mai găsit loc pe scaune încep să danseze de-a binelea. Laura și Kana Jambe încheie cu o melodie pe ritmuri indiene:

Urmează proiecția filmului The Gipsy Kings, apoi un cocktail unde au cântat Taraf de Haidouks. Ies în fața filarmonicii, unde dau peste Laura Vass, desprinsă de un grup de bărbați care dezbat aprins documentarul despre lumea manelelor.

Intrăm în vorbă și stăm la povești vreo jumătate de oră. Așa aflu de la Laura mai multe despre cum a fost experiența ei pe scena filarmonicii, despre cum e să fii femeie în lumea patriarhală a muzicii de petrecere, dar și despre misiunea spirituală în lume a unui cântăreț de manele.

VICE: Laura, s-o luăm cu începutul. Cum a fost să cânți într-o filarmonică?
Laura Vass: În primul rând am fost emoționată, pentru că asta e prima stare pe care o simt când mă gândesc la ce s-a întâmplat. Dar m-am simțit foarte, foarte bine. Este pentru prima oară, cred, în istoria filarmonicelor din România, în care se cântă genul acesta al manelelor. Am mai cântat pe scene mari de la noi și la petreceri, „la urechea omului", cum se zice. Dar în seara asta a fost altceva.

Cum ți s-a părut c-au reacționat oamenii?
Să știi că mă bucur că publicul a reacționat pozitiv la muzica noastră. Chiar m-am uitat așa prin sală, încercam să observ, să privesc oamenii în ochi și am văzut că mulți cântau odată cu mine.

Ți-ar fi plăcut să nu fie scaune și publicul să danseze?
(râde) Da, să zicem că mi-ar fi plăcut, da. Dar mă uitam în ochii lor, că acolo e poarta sufletului, și vedeam că se simt bine. Mi-a fost de ajuns să văd asta. Să știi că a fost suficient de plăcut că s-a bătut din palme.

Tu te-ai lansat cântând cu Copilul de Aur. Acum mai cântați împreună?
Da, sigur. Eu cânt în mai multe formule: cu formația Kana Jambe, cum ne-a văzut lumea în seara asta, cu Formația de Aur și cu Copilul de Aur, așa cum ne-am consacrat publicului cel mai bine. Mă rog, când ne-am lansat, prin melodia „Buzele tale".

Cum ți s-a părut filmul Gipsy Kings? Spune adevărul despre lumea manelelor?
E, nu pot să știu eu adevărul absolut, pot să-mi dau și eu cu părerea, ca oricine altcineva. Pe lângă că sunt cântăreață, sunt și consumatoare de manele și pot să spun că lucrurile din film sunt adevărate. Eu am crescut cu muzica celor din documentarul domnului Liviu, pentru că eu sunt totuși dintr-o generație mai tânără cu vreo 10-15 ani decât cei de acolo. Sincer, nu pot decât să fiu mândră că domnul Dan Bursuc, impresarul meu, a avut încredere în mine și mă susține să calc pe urmele celor din film.

E momentul ăla în film în care Florin Salam nu mai poate cânta, din cauza unor petrecăreți care s-au îmbătat și nu-l mai lasă să plece. Cum reacționezi ca femeie în asemenea situații?
Da, vin și la mine cu dedicații. Spunea chiar și domnul Dan Bursuc mai devreme, e mult mai greu ca femeie să reușești în genul ăsta de muzică, asta chiar referitor la momentul de care vorbești. Te întâlnești cu fel și fel de situații incomode sau chiar periculoase.

Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit, dar în același timp e adevărat că și eu știu să fiu retrasă în ceea ce privește exprimarea pe scenă. Nu mă bag în sufletul omului. Mă refer la comunicare, nu artistic. Adică îmi văd de cântarea mea, îmi fac spectacolul, iau dedicația și atât.

Și așa reușești să nu le dai apă la moară petrecăreților mai dificili.
Cred că înțelegi bine ce vreau să spun, dar pentru oamenii care ne citesc aș vrea să dau câteva detalii. Eu sunt, de obicei, omul al detaliilor. Așa cum ți-am spus mai devreme, sunt un solist mai nou pe piața muzicală. Domnul Dan Bursuc m-a propulsat și mă protejează. De aici și o distanță între mine și public. Domnul Dan este întotdeauna omul de mijloc.

E important că girează Dan Bursuc pentru tine?
Cred că orice am face în lumea asta a consumerismului, e important să ai pe cineva care să gireze pentru tine. Să ai o etichetă bună.

Și totuși, ce faci când sunt oameni din public care vin prea aprope și simți că-ți încalcă spațiul personal?
Aici ține de mine ca și om. Să fiu răbdătoare, să fiu atentă, să fac oamenii să se simtă bine. Să-ți placă de ei și să vorbești cu ei. Eu sunt o persoană mai răbdătoare, mai calmă, de unde probabil e și farmecul și lipiciul la oameni. Probabil mi-ar fi fost mai greu dacă nu mi-ar fi plăcut oamenii, în general.

Dacă ar fi să alegi între a cânta pe o scenă de tipul ăsta, ca la Filarmonică, și la petreceri, ce ai alege?
Acum ce să zic, eu de mică m-am visat Whitney Houston. Deși nu vin dintr-o familie de lăutari, de muzicanți, mereu m-am visat cântăreață. Era în mine dorința asta. Nu aș renunța la petreceri pentru scenele mari, nu aș renunța la oamenii care mă iubesc pentru scenele mari. Dar aș vrea să cânt pe scenele mari și toți cei care iubesc să mă vadă la petreceri, să vină acolo, să fie alături de mine. Asta da, mi-ar plăcea.

Te-ai simțit vreodată discriminată în România din cauza faptului că ești de etnie romă?
Nu m-am gândit niciodată la asta, nu mă preocup de așa ceva. E vorba de atitudinea pe care o ai. Am o atitudine pozitivă și, din fericire, nu m-am lovit de așa ceva.

Apropo de rasism și tot ce se mai întreba din sală după filmul Gipsy Kings, eu ca artist nu pot să schimb totul, toată percepția asupra romilor. Pot să pun o cărămidă, să las o impresie bună, dacă Dumnezeu mi-a dat misiunea asta în viață. Sper să reușesc să schimb câte ceva în fiecare om căruia îi cânt.

Ești credincioasă?
Foarte! Sau nu? Sunt credincioasă. Nu cred că există „foarte" în asta. Nu merg atât de des la biserică, Dumnezeu e cu mine. Nu cred că Dumnezeu face prezența la biserică, ca la școală.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre manele:
Manelele din Albania îți arată de ce-am pierdut în fața lor la fotbal
Trupa Azur mi-a povestit cum a cântat manele-n munți în ciuda regimului Ceaușescu
Romeo Fantastik ar fi putut pleca acasă cu chiloții mei