Cum ar fi să mergi pe stradă și, dintr-odată, să-ți primești ouă în cap? Singurul meu gând, oarecum învecinat cu ăsta, era la karaoke, când mă rugam să nu arunce oamenii cu mâncare-n mine ca să tac. N-a fost să fie. Publicul a fost indulgent.

Un bătrân fără adăpost din Dej nu a fost însă la fel de norocos. Trei băiețași de cartier s-au gândit că ar fi amuzant să arunce cu un ou într-un homles, să filmeze și să-și distreze toți prietenii de pe internet cu filmarea show-ului. Bătrânul hoinar, ajuns batjocura minorilor, fusese medic veterinar.

Am auzit poveștile câtorva homleși din București, dar niciodată nu m-am gândit să îi întreb ce li se întâmplă de când bat în lung și-n lat străzile capitalei. După ce am văzut filmarea idioților din Dej, am luat-o la pas, în căutare de cazuri asemănătoare jocului cu ouă.

Bucureștenii țin la mâncarea lor și nu o aruncă-n cei fără adăpost. În schimb, ca alternativă, confundă homleșii cu pubele, toalete sau scrumiere.

Pe străzile Micului Paris stau, deseori, la colțuri sau pe băncuțele de la umbră, oamenii care nu au casă. Cerul le veghează somnul, iar soarele îi alungă din văzul lumii. Unii sunt rușinoși, alții sunt răzvrătiți împotriva sistemului.

Sunt aceia care tac, se uită-n pământ și parcă-și retrăiesc zilele în care speranța nu-i părăsise. Nu-s multe nopțile în care pot dormi liniștiți. Forfota orașului îi mută prin scările blocurilor.

Hoinărind pe străzi, l-am găsit pe Ionel Neaga, homles la vreo 52 de ani. Rămas văduv, acesta a fost adus în București din Vaslui de către fiul lui. Zilele liniștite i s-au dus când a început să o încaseze. Și de la băiat, și de la noră. Abia mai vorbește și are câteva răni vizibile. E pe străzi de o lună și nu se plânge de oamenii care trec pe lângă el – e locatar nou în fața magazinului Victoria.

Eram încă la liceu prima oară când am vorbit mai mult cu un om fără adăpost. În zona Foișorului de Foc stătea un bătrân, într-o gheretă de ziare. Locul ăla era plin de cărți, iar omul ăsta citea tot timpul. Într-una dintre zilele verii am trecut pe lângă el și am văzut că citește Kafka. Am intrat în vorbă cât am așteptat tramvaiul.

Fost profesor universitar, bătrânul ajunsese să se ascundă-n noapte de rockerașii beți de prin cartier, care se pișau pe el. I-a fost rușine o perioadă. I-au fost dărâmate cărțile, ba chiar aruncate-n flăcări. Nu voia să se mai lupte cu sistemul sau să doarmă prin adăposturi.

Zilele trecute m-am dus să-i vorbesc, dar nu l-am mai găsit. I-am întrebat pe vânzătorii de la magazinele din preajmă de el, dar, după ce trecuse iarna, el dispăruse, iar oamenii au uitat de el imediat.

Ceea ce bucureștenii ignoră este că nu toți cerșetorii sunt homleși. Nu toți homleșii vor milă și nu toți caută să-și spună povestea. Conform datelor de la Samusocial, Serviciul de Ajutor Mobil de Urgență, în București, sunt peste cinci mii de persoane fără adăpost, dintre care 4 800 sunt identificați în baza asociației drept locuitori ai străzilor.

Viața de om fără adăpost este mai grea ca aceea de cerșetor. Străzile Bucureștiului sunt împărțite în funcție de gravitatea handicapului prezentat. Avem Piața Unirii cu toate membrele amputate, dar și Piața Sfântul Gheorghe cu apostolii care cântă-n tramvai.

Oamenii fără adăpost sunt fără teritoriu, n-au o bancă a lor.

E de bun simț, oarecum, să nu ciordești mâncarea oamenilor, chit că au sau nu unde să-și gătească. Înțelegeam asta mai bine când aveam vreo opt ani și-mi șuteau colegii pachețelul din ghiozdan. Tata făcea sandvișuri bune. Totuși, oricât de nasoală părea situația, nu făceam foamea la colțuri și nici nu speram să primesc pomană de la vreun trecător inimos.

Când n-ai casă, n-ai nici frigider, nici aragaz și nici o cămară cu provizii pe care să o poți încuia. Imaginea aia din reclamele de la Cola cu familia care se-nfruptă cu diverse feluri de mâncare le apare doar în vis celor fără adăpost.

Gheorghe are 55 de ani. E din Slobozia, dar o mai ia la pas către București când n-are de muncă pe meleagurile orașului natal. S-a plâns doar că i se fură mâncarea, că-n rest, se mulțumește cu locșoarele în care se poate odihni.

Roxana, la cei 40 de ani ai săi, a rămas fără radioul pe care abia și-l luase. Dacă ar avea acte, ar vrea să muncească oriunde, căci nu-i e rușine să dea cu mătura sau să ridice gunoaiele aruncate pe jos de cetățenii care dorm pe saltele ortopedice.

Chestia asta cu Robin Hood-ul pe dos, când iei chestii de la oamenii săraci, e de-a dreptul penibilă. Asta nu înseamnă că-i ok să cochetezi cu ciorditul, în general, dar chiar nu-i deloc în regulă să iei ceva de la un om care n-are nici măcar ce să-și pună în picioare.

De vreo cinci ani, Dan bate străzile capitalei. E din Buftea și are 28 de primăveri. Vârsta aia la care mulți se visează cu sacii în căruță, dansând la nunta sponsorizată de părinți și nași.

El, nu. Are o bucată de carton, o sticlă pe care o umple de la cișmea și niște țoale pe care le cară după el. Nu duce traiul pe care și-l imaginează adolescenții când se gândesc la fuga de acasă.

„Vin țiganii de la Sfântul Gheorghe și te controlează prin buzunare. Dacă te opui, te bat. Mie mi-au scos doi dinți‟, mi-a zis, înainte să-i facem o fotografie.

Un polițist de prin Centrul Vechi mi-a povestit că el nu stă la vorbe cu homleșii, doar îi expediază pe-o altă bancă - la vreo jumătate de oră de mers cu valiza-n spate. L-am întrebat dacă a pus vreodată mâna pe telefon ca să anunțe vreun ONG.

A ridicat din umeri și mi-a explicat că există adăpostul Sfântul Ioan, Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți. Dar că el nu-i obligat să sune acolo.

Eu n-am prieteni care să se ia la înjurături cu homleșii, dar am văzut și-am auzit destule minunății.

De exemplu, i-am luat la întrebări despre homleși pe băiețașii entuziasmați din Centrul Vechi. Mi-au spus că nu se ating de ei pentru că put prea tare, dar au mai dat cu sticle sau chiștoace în ei, de la distanță. Când i-am întrebat de ce au făcut asta, mi-au zis că salariile de gunoier sunt foarte bune, au sporuri, așa că ar trebui să muncească - și la 70 de ani.

„Au spart unii o sticlă de banca mea, într-o noapte când dormeam lângă magazinul Cocor. M-am speriat groaznic și am început să urlu. N-am auzit vreodată atâtea râsete și înjurături‟, zice Ștefania, pe care am găsit-o pe la Tineretului, într-o noapte.

Ionuț stă pe stradă de când avea 12 ani. Stătea într-un cămin, dar, din cauză că era violat și bătut de băieții mai mari ca el, a decis să-și ia sacoșa-n spate și să-și ducă traiul de pe-o bancă pe alta.

Au trecut 22 de ani de când a fugit, iar acum încearcă să-și protejeze mâncarea și spatele. Deseori e luat la bătaie. De data asta, de la mai marii cartierului.

Este un bătrân, pe lângă hotelul Horoscop din Piața Unirii, militar, cu prea puțini dinți în gură pentru a mai vorbi cum trebuie. De fiecare dată când trec pe lângă el îmi spune: „Vă sărut mâna, doamnă‟ - mie și tuturor femeilor care își lasă parfumul prin fața bătrânului.

Am vorbit deseori cu el, pentru că îmi amintește de bunicul meu. Fiul lui l-a dat afară din casă și l-a lăsat fără tot ce avea. Oamenii dintr-un bloc i-au amenajat un loc al lui, sub scară. Îi dau de mâncare, îl ajută și-l lasă să se spele. Primește haine, cărți și, la schimb, este paznicul blocului.

Îl mai jignesc unii bărbați, spunându-i că e retardat. El e politicos, nu bagă de seamă și continuă să privească soarele. L-am tot pândit, sperând să-l prind pentru o poză, dar, la un moment dat, a dispărut. O doamnă mi-a spus că este internat. Probleme cu inima, cică.

De multe ori, în loc să le dau bani homleșilor, aleg să le iau ceva de mâncare și o sticlă cu apă. Cred că e mai bine așa. Ștefania mi-a povestit că bătrânii rămân mereu fără banii primiți în timpul zilei de la trecători. Cică se întâmplă mai ales noaptea, pentru că „nu iese cu bătaie‟.

Dar, pe lângă bani, mai poți face ceva. Să vorbești cu ei. Chiar dacă nu îi vei fi prietenul cel mai bun, măcar lasă-l să-și zică păsul. Ai ajutat un om să simtă că este văzut. Felicitări! Nu a durat mai mult de zece minute.

M-am tot plimbat pe străzile Bucureștiului ca să aud poveștile celor fără adăpost. Am rămas în primul rând cu ideea asta, cum îi judecăm noi, ceilalți. Trecătorii își doresc să se termine canicula pentru că mirosul homleșilor li se pare insuportabil, de parcă cineva ar vrea să-și petreacă nopțile dormind iepurește, cu valizele sub cap, mirosind a urină.

Cine ar alege să meargă-n haine rupte, ponosite, jegoase, cu mizerie pe tot trupul? Cine ar alege să ducă traiul omului care nu-i văzut, ci doar adulmecat de la distanță? Ei nu aleg. Tratează-i ca pe ceea ce sunt - oameni. Nu tomberoane, nu infractori, nu toalete sau frigidere pline de mâncare primită.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre sărăcie:
Copilăria petrecută în sărăcie are efecte nocive asupra creierului
Când ești sărac, deciziile proaste sunt raționale
Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecățile Bucureștiului