​Stephen Morris de la Joy Division: N-am mai avut ocazia să facem un al treilea album de căcat

Dintre toate istoriile cristalizate în mitologia rock și pop, capitolul Joy Division e, cu siguranță, cel mai citit. Tragedia sinuciderii timpurii a lui Ian Curtis e unul dintre cele mai mari exemple de genii pierdute, iar epoca Factory Records și a clubului Hacienda e și ea un personaj în sine, pe lângă trupă. Acest incident, muzica și circumstanțele au inspirat sute de teorii ale conspirației, mituri și chiar profanatori de morminte.

Cea mai corectă poveste, lansată inițial în 2007, dar care a avut premiera în televiziune la BBC la sfârșitul lunii februarie, o spune documentarul Joy Division. Departe de ficționalizarea din 24 Hour Party People sau de genialul, dar dramaticul Control, documentarul e o colecție de filmări și interviuri care combină mai multe narațiuni despre zilele care au inspirat o generație întreagă de artiști. Pentru fanii trupei, e o ocazie excelentă de a sorbi detalii despre moștenirea trupei. Dar pentru trupă, familiile și prietenii lor, exercițiul e ceva mai complicat. Conversațiile și intrigile constante le pot da senzația că o parte din viața lor dispare complet, învăluită de mituri și legende.

Ne-am întâlnit cu Stephen Morris, toboșar atât la Joy Division, cât și la New Order, ca să vorbim cu el despre ce simte vizavi de treaba asta. Morris își aduce aminte cu duioșie că au fost un grup de tineri veseli, norocoși și spotani. Dar ne-a povestit și despre confuzia care se produce în creier atunci când faptele se amestecă cu legendele.

Noisey: Salut, Stephen. Așadar, de ce crezi că oamenii sunt fascinați de atâta timp de povestea trupei Joy Division?
Stephen Morris: Pentru că a rămas neterminată, neîmplinită. Eu zic că motivul e faptul că nu ni s-a oferit niciodată ocazia să facem un al treilea album de căcat. Am rămas înghețați în timp ca o scânteie de geniu. Dacă apucam să futem toată treaba, să facem un al treilea album, să ne despărțim și Ian să devină actor, atunci s-ar fi ajuns la o concluzie naturală a lucrurilor. Dar n-a fost așa, oamenii au fost nevoiți să-și folosească imaginația în cazul Joy Division. A rămas mult spațiu gol de umplut și de asta sunt oamenii obsedați de trupă.

Cum e să-ți vezi un capitol din viață mitologizat și transformat în filme și documentare?
Deja e super repetitiv! Parcă de câte ori aud sau spun ceva despre el, devine din ce în ce mai puțin adevărat. Dacă stai singur și te gândești la ce s-a întâmplat, așa cum am încercat eu în ultima vreme, ordinea lucrurilor din capul tău nu are nicio legătură cu legendele.

E amuzant cum transformăm amintirea într-o poveste întreagă.
Așa e. Mintea ne joacă feste. Ai jura că lucrurile s-au petrecut în clădirea asta, după care îți dai seama că a fost construită abia în 1980 și nu se poate să se fi petrecut nimic acolo.

Preferi, totuși, să te implici? În documentar, tu ești unul dintre cei care spun povestea, în opoziție cu altcineva.
Îl cunoșteam foarte bine pe scriitorul Jon Savage. A știut să pună întrebările potrivite pentru că a fost cu noi pe vremea aceea. Documentarul a ieșit complet diferit de Control și de 24 Hour Party People. Alea erau dramatizări, dar documentarul arată faptele reale, pe cât ne-am putut aduce aminte. Cred că m-aș întrista foarte tare dacă l-aș vedea acum. E unul dintre ultimele lucruri pe care le-a făcut Tony Wilson, iar Annik Honore (iubita lui Ian Curtis) a murit și ea de curând. Mă bucur că documentarul ăsta a apucat să le surprindă gândurile.

Manchester e un fel de personaj romantic principal în poveste?
Aș zice că e gotic romantic. Am negat lucrul ăsta, dar e clar că mediul influențează muzica pe care o faci. Manchester, locurile pe unde o ardeam, cluburile. Cel mai intens îmi amintesc că mă uitam pe fereastra sălii de repetiții în Manchester și într-o parte vedeam gunoaie, iar în cealaltă ploaia. Era o clădire părăsită, în ruină. Acum sunt numai mall-uri și restaurante în zonă. Erau străzi goale, cu cărămizi și cenușă. Acum totul e din oțel și sticlă. Dar Tony Wilson și Rob Gretton au transformat clădirea exact în ce trebuia să fie și ne-au lăsat liberi să facem ce vrem.

Cum îți aduci aminte de zilele în care erai într-o trupă de care nu știa nimeni?
În sala noastră de repetiții era frig ca dracu'. Dar când începeam să cântăm, eram fantastic. Ne învăluia muzica total. Așa s-a născut Joy Division, cu noi toți împreună, într-o cameră friguroasă. Nici casetofon n-aveam când am început să cântăm. Nu aveam cu ce să înregistrăm nimic, muzica exista doar în interiorul colectivului, în capetele noastre.

Și dacă nu înregistrați cu nimic, nu ajungeați să vă contraziceți despre cum era, de fapt, o piesă?
A, da, se întâmpla tot timpul. Cel mai mult ne bazam pe Ian, el mai scria piesele și-și nota modificările. I-am citit cartea cu versuri acum două zile și are niște părți care m-au făcut să râd. Îmi amintesc cum făceam notițele lângă versuri în perioada de început. Lângă niște versuri scrisesem „schimbare de gamă ". M-a pufnit râsul când mi-am amintit că pe vremea aia niciunul dintre noi nu știa ce e aia schimbare de gamă. Știam doar că e o chestie muzicală.

Mulți oameni din documentar spun că habar n-aveați ce făceați.
E adevărat. Absolut adevărat. Am tot ascultat albumele în ultima vreme, le pregătesc pentru o aniversare a trupei. Și în timp ce le ascultam, mi-am amintit cum, pe vremea când lucram la ele, tot spuneam: „Nu sunt triste, nu sunt deloc deprimante! " Acum le ascult și mă întreb cum dracu' ne puteam închipui că sunt altceva decât deprimante. Oamenii ziceau că suntem siniștri și noi îi dădeam înainte că am fi un grup de tineri fericiți și norocoși, pentru că așa ne simțeam. Eram deconectați de ceea ce produceam. Cred că păream stupizi când ne apăram și susțineam că nu e muzică deprimantă, dar na, chiar nu știam ce facem atunci.

Sunt amintiri care te tulbură?
E amuzant că tocmai lucrurile despre care crezi că ești OK să vorbești sunt cele mai nasoale, de multe ori. Nu e o problemă să povestesc despre ce s-a întâmplat, dar uneori, când mă gândesc la ce am făcut în ziua aceea, devine ciudat. Cu cât aud povestea mea de la mai mulți oameni, cu atât mă detașez de ea, ca și cum n-am trăit-o eu.

Ce părere ai despre știrea că niște persoane vor să cumpere casa lui Ian Curtis din Macclesfield?
Sunt de acord că ar trebui făcut ceva cu casa aia, dar mi se pare și cumva greșit. Cred că a rămas un loc bântuit de tristețe și nu vreau să încurajez obsesia asta morbidă pentru că știu că Ian nu era așa. Niciunul dintre noi nu eram. Poate că sună ciudat când asculți muzica, dar chiar nu eram deloc depresivi.

Urmărește-l pe Angus pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Joy Division:
La 34 de ani după moartea lui Ian Curtis, Joy Division s-au unit pe Twitter ca să vândă căcaturi Cei mai îngrozitori 123 de muzicieni ai tuturor timpurilor