Falimentul naţional e o tradiţie veche în Grecia

FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Falimentul naţional e o tradiţie veche în Grecia

Nu e prima dată în istorie când Grecia împrumută sume uriaşe de bani cu dobânzi dureros de mari.
2.7.15

O fi Grecia locul de naştere al teatrului, filosofiei, democraţiei şi o avea ea primul guvern de extremă stânga din Europa, dar nimic nu întrece tradiţiile economice bizare care s-au încetăţenit în micul stat balcanic. De exemplu, Grecia şi-a făcut un obicei din a împrumuta sume uriaşe de bani cu dobânzi dureros de mari, doar ca să ajungă să le dea înapoi prin cumpărarea a diverse bunuri din Occident, în special arme.

Publicitate

Motivul din spatele obiceiului ăsta trebuie să fie un fel de viciu. Cum altfel poţi explica faptul că un stat ale cărui graniţe nu au mai fost ameninţate din 1922 şi nu a mai suferit nici un război civil din 1944 cheltuie atât de mulţi bani pe arme?

Asta nu e tot: pentru început, până şi data la care a fost fondat statul grec este disputată. Foarte mulţi greci susţin că ţara a fost fondată pe 1 mai 1827, în timpul celei de-a Patra Adunări Naţionale, care s-a ţinut la Troezen. Totuşi, marile puteri europene nu au recunoscut Grecia ca stat suveran până la data de 3 februarie 1830. Alţii sunt de părere că statul grec a luat naştere pe 30 noiembrie 1823. Aceea e data la care Grecia, care nici măcar nu era un stat suveran încă, a făcut primul său împrumut major.

În acea zi, Grupul Bancherilor Britanici le-a împrumutat opt sute de mii de lire sterline revoluţionarilor greci care luptau împotriva otomanilor. Cea mai mare parte din sumă a fost folosită pentru cumpărarea muniţiei, iar restul a fost cheltuit pe asigurarea nevoilor de bază ale populaţiei din teritoriile care se răzvrăteau.

PRIMUL FALIMENT

La nici patru ani de la primul împrumut al statului elen inexistent, „Grecia" a declarat pentru prima dată că se află în faliment şi că nu le poate plăti dobânda creditorilor.

Şaizeci şi şase de ani mai târziu, în 1893, prim-ministrul de atunci Charilaos Trikoupis a anunţat cel de-al doilea faliment al Greciei cu o frază memorabilă: „Din păcate, suntem faliţi."

Publicitate

„Falimentul din timpul guvernului Trikoupis a fost diferit," spune Thanos Vermis, profesor de Ştiinţe Politice şi Administraţie Publică la Universitatea de Atena. „Primele împrumuturi britanice au fost folosite în războaiele civile care au urmat revoluţiei din 1821. Practic, statul grec nici nu exista pe atunci. Falimentul din timpul lui Charilaos Trikoupis a avut caracteristici diferite. S-a ajuns la el tot din cauza împrumuturilor excesive, dar banii s-au dus pe proiecte de infrastructură de care au beneficiat cetăţenii greci. De exemplu, atunci au fost construite primele căi ferate, care sunt folosite şi astăzi. A fost un faliment din care a ieşit şi ceva bun."

Adevărul este că, de bine, de rău, falimentele au fost un fel de condiţie necesară a modernizării politicii elene. „Nu cred că a existat, sau că există, o tradiţie a împrumuturilor iresponsabile în Grecia," spune Yiannis Miols, profesor de Economie Politică la Universitatea din Atena şi director al departamentului de Economie.

„Împrumutatul banilor presupune o înţelegere între două părţi: creditorul şi debitorul. Împrumuturile par nechibzuite doar atunci când lucrurile merg prost. Responsabilitatea ar trebui împărţită. Dacă trecem de aspectele superficiale, o să ne dăm seama că aproape toate ţările care au dat faliment pe timp de pace, au ajuns în această situaţie din cauza unei crize financiare internaţionale. O greşeală pe care o fac atât creditorii cât şi debitorii, în vremuri bune, e că ambii se aşteaptă ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine."

Falimente în Europa între secolul XIX şi al II-lea Război Mondial:
Germania (Prusia) a dat faliment în 1807, 1813, 1932 şi 1939.
Spania în 1809, 1820, 1831, 1834, 1851, 1867, 1872, 1882, 1936, 1937, 1938 şi 1939.
Austria în 1868, 1914 şi 1932.
Portugalia în 1828, 1837, 1841, 1845, 1952 şi 1890.
Franţa în 1701, 1715, 1770, 1788 şi 1812.

Grecia nu face excepţie. În 1932, statul elen a declarat faliment pentru că prim-ministrul de atunci, Eleftherios Venizelor, nu a înţeles consecinţele crahului economic din 1929 şi a continuat să raporteze moneda naţională (drahma) la preţul aurului şi la lira sterlină.

Istoricul Thanos Vermis susţine că „falimentul Greciei din timpul guvernului Venizelos şi al opoziţiei condusă de Panagis Tsaldaris a forţat Grecia să se reorienteze către piaţa internă, iar asta a dus în schimb la dezvoltarea economiei rurale. Oamenii de rând, de la ţară, nici nu au simţit efectele crizei, pentru că duceau un stil de viaţă autosuficient. Aceste probleme erau împărtăşite şi de cei care făceau tranzacţii cu obligaţiuni greceşti şi de membrii claselor superioare, care erau cu siguranţă mult mai puţini ca în prezent."

Publicitate

„Pe atunci, Grecia era o economie vulnerabilă, fără o industrie grea, cu o producţie modestă, cu puţine exporturi şi fără turism, în care s-a investit abia mai târziu pentru a fi umplute golurile din buget. În prezent, din cauza austerităţii şi a exploatării populaţiei urbane, precum şi din cauza faptului că Grecia rurală ocupă o pondere mult mai mică, societatea elenă resimte criza mult mai dureros."

GRECIA DUPĂ MARELE RĂZBOI

Atât britanicii cât şi americanii au înţeles cum funcţionează economia greacă în anii '40, când cele două puteri occidentale au finanţat războiul civil împotriva comuniştilor.

Winston Churchill s-a dat bătut la un moment dat, pentru că eforturile Marii Britanii eşuaseră, aşa că Statele Unite au preluat comanda şi au lansat faimosul lor „Plan Marshall." Oficialii americani au asistat neputincioşi la corupţia oficialilor greci, care cheltuiau banii primiţi pe tot felul de evenimente mondene sau nunţi, în timp ce comuniştii deveneau din ce în ce mai puternici. În cele din urmă, americanii au instalat un guvern mult mai atent controlat la conducerea Greciei.

Pe tot parcursul anilor '50, corespondenţii americani din Atena au relatat despre cum cei aproximativ cinci mii de membri ai claselor superioare deturnau fondurile internaţionale primite şi le foloseau în interes personal. Unii mergeau într-atât de departe, încât foloseau combustibilul destinat utilajelor agricole pentru maşinile lor.

Publicitate

Joseph Harrison, pe atunci corespondent pentru jurnalul Christian Science Monitor, vorbea despre o gaşcă de invidivi care „se lamentează toată ziua că-şi iubesc ţara, dar nu se sinchisesc să plătească taxe şi îşi ţin averile în bănci din New York, Elveţia şi Egipt." Ca grec, e imposibil să nu faci o paralelă cu situaţia din prezent.

În timpul celor opt ani, în care Konstantinos Karamanlis (1955-1963) s-a aflat la conducerea ţării, situaţia s-a înrăutăţit. Sistemul de credite a acordat împrumuturi, în principal constructorilor, care s-au îmbogăţit peste noapte în parte şi datorită lucrărilor efectuate prost. Roadele muncii lor sunt vizibile şi astăzi: Atena e plină de tone de ciment inutil, iar drumurile sunt de o calitate execrabilă.

Pe vremea dictaturii militare (1967-1974), Junta a continuat tradiţia împrumuturilor cu dobânzi mari şi a direcţionat sume mari de bani către aparatul politic şi militar al Greciei. În iulie 1974, în timpul invaziei Ciprului, Grecia a avut în sfârşit ocazia să folosească armele sale, dar a fost învinsă de armata turcă, ceea ce a însemnat că statul grec a trebuit să se împrumute din nou, ca să-şi cumpere arme noi şi să-şi revină.

ANDREAS PAPANDREOU URCĂ PE SCENĂ

Intrarea Greciei în Uniunea Europeană în 1981 a fost un moment cheie din istoria sa. Paradoxal, lucrul ăsta s-a întâmplat în timp ce în Grecia venea la putere Partidul Socialist, care odată ajuns la guvernare, şi-a schimbat total retorica anti-UE.

Brusc, prioritatea socialiştilor era să obţină finanţare pentru economia greacă prin intermediul „Proiectelor Mediteraneene" pe care le-au încropit chiar ei. Acestea făceau parte dintr-un plan de dezvoltare care îşi propunea să îmbunătăţească structurile socio-economice din regiunile mai slab dezvoltare din Grecia şi au cauzat multe neînţelegeri între prim-ministrul elen Andreas Papandreou şi Margaret Thatcher. Datorită acestor programe, Papandreou a reuşit să redistribuie bogăţia în ţară. Pe de altă parte, decizia sa de a naţionaliza marile industrii private nu s-a terminat cu bine: sectorul public a crescut în volum si la fel s-a întâmplat şi cu şomajul, inflaţia şi deficitele bugetare.

PLANUL MĂREŢ AL LUI KOSTAS SIMITIS

În anii următori, grecilor le-au fost impuse programe de austeritate fiscală, iar în 1996 au existat câteva evoluţii îngrijorătoare: candidatura Greciei pentru găzduirea Jocurilor Olimpice şi intenţia sa de a adopta euro ca monedă naţională.

Ministrul Sporturilor de atunci, George Lianis, a profitat de instabilitatea politică din acea vreme şi a depus candidatura Greciei pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2004. Victoria Greciei a stârnit un val de entuziasm în rândul elenilor.

Publicitate

Cu puţin înainte de victoria Greciei, situaţia de pe plan intern fusese calmată de Kostas Simitis, noul prim-ministru, care a impus nişte obiective destul de ridicate statului grec, printre care şi intrarea în zona euro. Programul său de modernizare, care avea ca scop întărirea economiei greceşti şi adoptarea monedei euro, a dat câteva rezultate destul de spectaculoase, la momentul respectiv, dar s-a descoperit ulterior că nu a fost decât tentativă de a ascunde situaţia adevărată a economiei.

În prezent, mai mulţi lideri europeni dau vina pe Grecia pentru acea şaradă. La momentul acela, totuşi, orice critică adusă criteriilor UE sau guvernului grec pentru muşamalizarea datelor financiare era redusă la tăcere: Europa trebuia să pară că are numai economii performate.

MIRACOLUL BURSEI DE VALORI ŞI A NOII MONEDE NAŢIONALE

Până în 2004, un segment destul de larg al societăţii greceşti a plutit pe un nor de euforie artificială. Maşinile de lux împânzeau străzile Greciei, iar trabucurile cubaneze erau savurate de toţi bărbaţii greci cu acces la cărţi de credit şi împrumuturi nelimitate.

În momentul ăla, băncile acordau împrumuturi oricui, chiar dacă nu foloseai banii aia decât ca să-ţi faci concediul. Din cauza asta, sistemul bancar din Grecia a ajuns să-şi umfle propria bulă, care a dus la apariţia unor bule şi în alte sectoare: în construcţii, în media, în turism, etc. Bulele respective au dus la o explozie a bursei de valori din Grecia, care s-a terminat într-o prăbuşire financiară. Valoarea bursei a crescut de la 1200 la 6500 de puncte, după care s-a prăbuşit la 666 într-un singur an.

Publicitate

Ministrul de Finanţe, Yiannos Papantoniou, şi-a târât cu neruşinare zâmbetul de la o conferinţă la alta şi a pretins neîncetat că „bursa din Grecia merge destul de bine. Vara asta, bursa de valori elenă va fi invidiată de multe alte burse de valori." La doar câţiva ani, 136 de miliarde de euro dispăruseră din circuitul bursei de valori.

Pe întâi ianuarie 2002, data adoptării euro, prim-ministru Kostas Simitis a fost fotografiat în timp ce ţinea prima bancnotă nouă a ţării în mână şi afişa o expresie fericită.

Primele semne ale dezastrului apăruseră deja în 2004, când Grecia a câştigat Campionatul European de Fotbal şi a fost gazda Jocurilor Olimpice, dar, după cum ştim cu toţii, durerea de cap o resimţi abia după beţie. Datoriile private ale grecilor deveniseră imposibil de achitat, băncile îşi cereau banii înapoi, foarte mulţi greci îşi pierduseră averile la bursă, iar situaţia bugetului public continua să se înrăutăţească. Partidele politice rivale au dat vina unele pe celelalte, iar rata şomajului a crescut constant. Lucrurile astea se întâmplau cu mult înainte de criza bancară din Statele Unite.

ERA CRIZEI FINANCIARE

La scurt timp, s-a recurs la forţa de muncă ieftină a imigraţilor pentru susţinerea stilului de viaţă grecesc. Au apărut zvonuri despre muncitori la negru aduşi din Asia cu avionul, direct pe şantierele greceşti, şi puşi să lucreze la noile stadioane olimpice din Grecia până la terminarea lor. Dar chestiile astea nu au deranjat pe nimeni. Toţi voiau doar să nu fie nevoiţi să-i vadă pe acei imigranţi în spaţiile publice. În rest, totul era OK.

Primele grupări de extremă-dreapta au apărut la începutul noului mileniu. Când a izbucnit criza financiară globală, Grecia s-a trezit cu o economie foarte vulnerabilă.

Publicitate

Noul premier George Papandreou nu a gestionat situaţia tocmai bine. Papandreou, care a fost ales pentru că a promis să continue eforturile tatălui său, Andreas, s-a trezit că e neputincios în faţa presiunilor Fondului Monetar Internaţional, Băncii Centrale Europene şi a Comisiei Europene. Lucrul ăsta a dus la cea mai mare criză socială din ultimii 70 de ani.

Încercările lui Papandreou de a calma spiritele cu fraza sa memorabilă: „Sunt bani," s-au dus pe apa Sâmbetei după ce Theodoros Pangalos i-a replicat: „I-am cheltuit pe toţi împreună."

Pensiile şi salariile s-au micşorat vertiginos, multe afaceri s-au închis, rata şomajului a crescut brusc, iar serviciile publice s-au împuţinat. Între timp, datoria publică a continuat să crească pentru că salariile din sectorul public au fost tăiate la sugestia Troikăi.

Când Papandreou a propus, în timpul unor proteste uriaşe, un referendum care să hotărască dacă aceste măsuri trebuie păstrate sau eliminate, acesta a fost forţat să-şi dea demisia din funcţia de premier. În locul său a venit fostul director al Băncii Centrale Greceşti, Tassos Giannitsis, care a zâmbit lângă prim-ministrul Kostas Simitis în timp acesta ţinea prima bancnotă euro a ţării şi este văzut de mulţi ca cel responsabil pentru modul controversat în care Grecia a intrat în zona euro. Numirea sa în funcţia de prim-ministru a fost aplaudată de toţi liderii europeni. În urma alegerilor din mai 2012, gruparea neo-nazistă Zorii Aurii a urcat în sondaje, de la câteva sute de voturi, la 7% din totalul voturilor din Grecia.

Publicitate

Vechiul sistem politic se prăbuşea. Partidul Socialist PASOK a picat de la 43% la 12% din totalul voturilor, iar Syrizei (Coaliţiei Stângii Radicale) i-a crescut cota de patru ori. Conducătorul partidului conservator, Antonis Samaras, a profitat de voturile fragmentate şi a fost ales prim-ministru.

PRIMA DATĂ SAMARAS, APOI STÂNGA

Antonis Samaras s-a remarcat ca lider al unui partid neo-naţionalist în anii '90. Ca prim-ministru, Samaras a guvernat cu ajutorul unei hegemonii neo-conservatoare bazate pe represiune, rasism şi anti-stângism.

Nu vom şti niciodată ce ar fi fost în stare să facă Samaras în alte circumstanţe, dar cu o rată a şomajului de aproape 30% şi cu veniturile populaţiei reduse la jumătate, justificările sale păreau foarte dubioase.

Victoria Syrizei în urma alegerilor din ianuarie, anul acesta (al patrulea tur de alegeri în ultimii cinci ani), a fost una foarte comodă. Aşteptările poporului grec de la noul guvern erau atât uriaşe, cât şi foarte mici. Oamenii erau disperaţi şi voiau ca situaţia să revină la proporţii tolerabile.

Noul Ministru de Finanţe, Yanis Varoufakias, i-a discreditat public pe creditorii Greciei la televizor şi a conversat într-o engleză impecabilă cu jurnalişii BBC care l-au intervievat, iar asta a stârnit un nou val de entuziasm în ţară. Toţi grecii au simţit că Varoufakias i-a răzbunat şi le-a dat ce meritau celor care au jignit şi hărţuit Grecia în ultimii cinci ani. Dar iluzia asta n-a durat mult.

Publicitate

Bluful ministrului de a nu cere mai multe fonduri nu a fost prea bine gândit, mai ales că Varoufakias nu avea un plan B la îndemnână. Replica premierului Alexis Tsipras care i-a spus cancelarului german Angela Merkel că îi va face „o ofertă pe care nu poate să o refuze" s-a dovedit a fi mai puţin eficientă decât atunci când a fost rostită de Vito Corleone în The Godfather.

La o lună după alegeri, guvernul a semnat o prelungire a programului de asistenţă monetară. După cum o cerea tradiţia, conducerea ţării a făcut comandă de şi mai mult echipament militar.

„E clar că nici guvernul şi nici opoziţia nu sunt pro sau împotriva planului de salvare. Trebuie să depăşim starea de fapt, ca să nu mai fim condamnaţi la chinurile lui Sisif," spune Pantelis Economou, secretarul general al Ministerului de Finanţe din partea PASOK.

Societatea greacă este la capătul puterilor şi nu mai rezistă crizei. Grecii par dispuşi să accepte primul miracol care le iese în faţă. Dezbaterea pe marginea sustenabilităţii datoriei statului grec nu prea îşi mai are rostul: toţi ştiu că datoria nu este sustenabilă, dar nimeni nu are curajul să recunoască asta.

Chiar şi acum, foarte mulţi par convinşi că situaţia o să se rezolve cumva, că ceva se va întâmpla şi Grecia nu va mai fi nevoită să părăsească zona euro, lucru pe care mulţi îl consideră un scenariu de coşmar. Chiar şi acum, când ţara se află în prag de dezastru şi oamenii nu pot să-şi retragă banii din bănci din cauza condiţiilor impuse, mulţi încă mai speră la un miracol care va salva ţara.

Desigur, din istoria Greciei, ştim că miracolele apar foarte rar.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre criza din Grecia:
Grecii au ieşit în stradă să spună NU austerităţii şi FMI-ului Grecii și-au golit conturile bancare, după ce a fost anunțat referendumul Cum arată cinci ani de criză economică în Grecia, în fotografii Austeritate și furie: Protestele împotriva înțelegerii dintre Grecia și UE