FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Filmul „Timbuktu" îți arată cum e să joci fotbal cu o minge imaginară, de frica jihadiştilor

Doar un jihadist poate vedea o aluzie sexuală într-o pungă de roșii și castraveți.
5.6.15

Două porți, fixate pe nisip, și câteva ziduri părăginite pe post de tribune. Nisipul se întinde și dincolo de terenul de fotbal: cât vezi cu ochii nu e nici urmă de iarbă ci doar, din loc în loc, câte un arbust. Prin apropiere trece o turmă de vaci roșii, costelive, pe care jucătorii și spectatorii le ignoră. Un atacant se pregătește să execute o lovitură de la 11 metri, însă se întrerupe pentru a lăsa să treacă, printre el și portar, un măgăruș. Lovitura este, în cele din urmă, executată, iar jocul se reia. Arată cam ca orice alt joc de fotbal – driblinguri, pase, centrări la cap, câte un jucător care ridică mâna pentru a arăta că este liber, întreruperi dictate de arbitru. Lipsește un singur lucru: mingea, pe care, cu toții, și-o imaginează. Jucătorii nu sunt nebuni într-un ospiciu: dacă ar fi prinși cu o minge ar fi biciuiți, întrucât fotbalul a fost interzis; fără o minge care să îi dea în vileag, se pot preface oricând că fac gimnastică, pentru a reveni la jocul cu mingea imaginară atunci când cei care aplică legea dispar.

Scena apare în Timbuktu, film care, din 12 iunie, va rula și pe ecranele din România, adus de Asociația Culturală Macondo. Filmul a fost nominalizat la Oscar și a luat 7 Césaruri și o grămadă de alte premii pe la diferite festivaluri, inclusiv două la Cannes. Este impecabil, de la felul cum e filmat și farmecul peisajelor, la modul în care este spusă povestea și sunt construite personajele, natural și fără clișee. Autenticitatea este dată și de actori – tuaregi, arabi și africani – și de limbile vorbite de personaje: araba dialectală și araba literară, tuaregă, bambara, franceza și engleza imigranților.

Povestea filmului a fost inspirată de ocuparea orașului Timbuktu – aflat pe lista patrimoniului cultural UNESCO – de către gruparea jihadistă Ansar Dine, activă în Mali și aliată sau asociată, de-a lungul timpului, cu tot felul de organizații extremiste din regiune, inclusiv Al Qaida din Magrebul Islamic și facțiunile care au format Al Mourabitoun; de ăștia ai auzit pe 19 mai, când a apărut știrea că au revendicat răpirea cetățeanului român din Burkina Faso.

În film nu este menționat numele grupării care a ocupat Timbuktu, iar steagul acesteia este cel al Statului Islamic, dar astfel de detalii sunt irelevante: Timbuktu prezintă povestea unui oraș ocupat de jihadiști care impun legea islamică, șaria, în interpretarea strictă pe care i-o dau extremiștii. Ar putea fi orice oraș și orice organizație jihadistă, mai ales că diferențele ideologice dintre acestea sunt minore. Nu întâmplător, chiar la începutul filmului vedem cum statuete africane sunt distruse cu focuri de armă: este vorba de obsesia extremiștilor față de idolatrie, obsesie pe care au arătat-o talibanii aruncând în aer, în 2001 , statui ale lui Buddha vechi de aproape două mii de ani și, mai recent, jihadiștii Statului Islamic care publică online filme în care distrug artefacte și situri arheologice.

Filmul este impecabil, de la felul cum e filmat și farmecul peisajelor, la modul în care este spusă povestea și sunt construite personajele, natural și fără clișee.

Jihadiștii din Timbuktu interzic fumatul, jocul (aici fotbal) și muzica, le obligă pe femei să umble pe stradă acoperite din cap până în picioare și doar însoțite de o rudă de sex masculin, îi biciuiesc pe cei care se fac vinovați de încălcări minore ale șariei și îi ucid cu pietre pe cei care comit adulter, iar toate sentințele sunt executate în public.

Unele reguli par ridicole – o femeie este pusă să curețe pește cu mănuși de stofă, iar bărbații sunt forțați să își poarte pantalonii sau dișdașa câțiva centimetri deasupra gleznei; asta cu lungimea îmbrăcăminții este un fix al fundamentaliștilor, nu neapărat jihadiști, și are legătură cu o presupusă remarcă a profetului Muhammad, care ar fi criticat opulența unor negustori arabi care umblau îmbrăcați în materiale scumpe pe care le lăsau să se târâie pe pământ.

Jihadiștii pot merge chiar și mai departe decât se vede în film: am citit acum vreo zece ani, că atunci când Al Qaida din Irak, grupare din care provine Statul Islamic, a ocupat Baquba, le-a interzis localnicilor să amestece în aceeași pungă castraveți și roșii – probabil că doar un jihadist poate vedea o aluzie sexuală într-o pungă de roșii și castraveți – iar acum, la Mosul, Statul Islamic le-a interzis bărbaților să își taie bărbile, spre disperarea tuturor celor cărora nu prea le crește barba.

Regizorul Abderrahmane Sissako reușește să prezinte toată povestea cu șaria evitând excesele la care te-ai aștepta după ce ai auzit știrile cu ororile comise de jihadiști în ultimii ani – decapitări, crucificări, oameni aruncați din turnuri, pentru că sunt gay, atentate sinucigașe sau execuții în masă. Violența este prezentă în film, dar apare rar, fiind mai degrabă o amenințare constantă care poate izbucni, însă, neașteptat, ceea ce o face cu atât mai brutală.

Lipsa de exces se vede și în modul în care sunt construite personajele jihadiștilor, care scapă de clișeele hollywoodiene cu teroriști de un fanatism lipsit de nuanțe. Îi vezi capabili să arate empatie, emoționați când sunt filmați, sau nesiguri pe ei în fața unei femei. Sunt ipocriți, dar este o ipocrizie umană: interzic fumatul, dar toți știu că unul dintre șefi fumează; îi biciuiesc pe cei care joacă fotbal, dar sunt pasionați de campionatul Franței; distrug statuete pentru a combate idolatria, însă o frecventează pe vrăjitoarea satului. În același timp, nu există niciun dubiu cu privire la fanatismul și intransigența lor: lacrimile unei victime nu-i mișcă, argumentele interlocutorilor, chiar și când este vorba de explicații religioase, trec pe lângă ei, și este suficientă o fracțiune de secundă pentru ca violența latentă să izbucnească.

Forța este, de altfel, singura armă a jihadiștilor, care apar ca un corp străin, respins de populație, chiar dacă sunt musulmani într-un oraș musulman. Formele de rezistență împotriva lor sunt multiple: imamul local le aduce argumente religioase, o familie de tuaregi – personajele principale ale filmului – îi ignoră, vrăjitoarea îi sfidează, o tânără biciuită pentru că fusese prinsă cântând, în loc să strige de durere la lovituri, începe să cânte.

Poate că cea mai puternică formă de rezistență o reprezintă, însă, jocul adolescenților cu mingea imaginară. Acesta arată cel mai bine limitele unui sistem autoritar: le poți interzice oamenilor să facă și să spună lucruri, dar nu și să le gândească și să își imagineze. Jucătorii de fotbal din Timbuktu îmi amintesc, pe undeva, de oamenii-carte din Fahrenheit 451, distopia lui Ray Bradbury în care, într-un viitor în care pompierii ard cărțile, acestea sunt salvate de oameni care le memorează conținutul până în ziua în care va putea fi, din nou, pus pe hârtie.

Când am ajuns prima oară în Kabul, în 2004, cerul era împânzit de sute de obiecte dreptunghiulare sau în formă de romb. Semănau, vag cu niște steaguri care pluteau deasupra orașului și la început, derutat de culorile lor – inclusiv roșu, galben și albastru – am crezut că asta și erau și arătau locurile unde erau cantonate diferitele contingente ale armatelor NATO care ocupaseră Afghanistanul. Nu erau, însă, drapele ale aliaților, ci zmeie. Jocul cu zmeie este un adevărat sport național în Afghanistan, iar jucătorii își rup deseori mâini și picioare, ba chiar își frâng gâtul, când cad de pe casele pe care aleargă, cu ochii la cer, încercând ca, cu zmeul lor, să rupă sfoara zmeului unui adversar. Talibanii au interzis jocul cu zmeie în cei cinci ani în care s-au aflat la putere, la fel cum jihadiștii (semi)imaginari din Timbuktu și cei din Statul Islamic au interzis fotbalul. Cum au plecat talibanii, însă, zmeiele au revenit pe cerul Kabulului. Jocul poate fi interzis, dar nu și ucis.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre jihadiști:
Selfie-uri din Jihad: Extremiștilor britanici din Siria le plac la nebunie rețelele sociale Parodiile după videoclipurile teroriste promovează ura față de musulmani Decapitările au făcut Statul Islamic să fie ceea ce este