FYI.

This story is over 5 years old.

VICE adoră agenţia Magnum

Oamenii devin mai adevărați când le sunt testate limitele

Fotograful american Michael Christopher Brown spune că explorează relaţia dintre distanţă şi onestitate.

Congo. Un soldat FARDC pozează pentru un portret de Lake Kivu

Fotograful american Michael Christopher Brown documentează locuri şi oameni aflaţi în tranziţie şi înlocuieşte ocazional camera de luat vederi cu camera telefonului. Din Libia în Rusia, pe Broadway şi până la actualul proiect în Goma, Congoul de Est, Brawn spune că explorează relaţia dintre distanţă şi onestitate. Ca să-l parafrazez, Brown crede că în momentul în care ne sunt forţate limitele, devenim mai autentici.

Publicitate

Proiectul său în Libia după căderea lui Gaddafi a fost subiectul unui documentar HBO, „Martor ocular: Libia”, şi va apărea în „Lybian Sugar”, albumul care urmează a fi publicată în 2014 de Twin Palms Publishers. Pentru că liniile telefonice au picat, m-am întreţinut cu Michael prin email.

VICE: Ce crezi despre munca pe care o faci? Te simţi mai degrabă artist sau jurnalist?     
Întotdeauna am trăit din fotojurnalism, dar are o structură prea rigidă ca să te ajute să evoluezi. Nu m-am identificat niciodată cu fotojurnalismul şi am fost mereu mai inspirat de fotografii urbani sau de cei care făceau documentare. Apoi, cu câţiva ani în urmă, am descoperit că mă pot exprima mai bine dacă scriu, decât dacă fac fotografii, iar prin scris mi-am dat seama că fotografiei îi lipsea definiţia. Am intrat într-o perioadă de tranziţie care continuă până astăzi, când încerc să folosesc pozele individual, ca oricare cetăţean, şi nu ca un fotograf care se străduieşte să ilustreze sau să povestească ceva. A fost o mare schimbare, de la studierea exclusivă a exteriorului, la documenatarea şi analizarea atât a lumii exterioare, cât şi a celei interioare.

Cum a început cariera ta ca fotograf?
Cariera mea ca fotojurnalist a luat avânt după ce am intrat într-un internship la National Geographic Magazine. Datorită jobului la NGM am putut să fac proiecte serioase după ce m-am mutat în New York, în iarna lui 2006.

Publicitate

Când lucrezi în zone de conflict, nu te temi că toate fotografiile vor fi imagini cu arme şi distrugeri? Cum găseşti arta în război?
Trăiesc în estul Congoului, care este o zonă de conflict permanent, dar nu mă duc în linia întâi a frontului. Mă mănâncă uneori, dar mă abţin, pentru că are legătură mai mult cu dependenţa decât cu principiile. Simt nevoia să mă identific cu ceea ce se întâmplă înainte de  mă instala în primele rânduri. Trebuie să fiu implicat într-o mare măsură, ca şi când aş fi participant. Am simţit asta în Libia, dar nu şi înainte, cu excepţia momentelor de început ale războiului din Siria. Nu în Congo, în orice caz, cu toate că, deşi am început să-l înţeleg, e un conflict pe baze de etnii de putere, iar eu nu mă pot identifica foarte mult cu rasa sau cu ideea de slab versus puternic. La sfârşitul zilei, sunt doar un alb obişnuit din Skagit Valley, un străin.

Rwindi, Congo, 2012

Ok.
Să găseşti arta în război, cum spui tu,  ţine de găsirea unui mod prin care să te identifici cu situaţia de pe teren, astfel încât şi ceilaţi să se identifice cu ea. Asta face ca proiectul să fie inspiraţional. Să faci nişte fotografii grozave nu e totul. Trebuie să ai viziune, ceea ce reprezintă, dincolo de participarea la istorie, tot ce avem de oferit lumii. Putem să-i determinăm pe privitori să vadă altfel fotografiile dacă se vor simţi inspiraţi, nu mizerabil, după ce le-au văzut, chiar dacă ele conţin brutalitate. Poate exagerez, dar cred că e prea mult să-i ceri unui american de rând să se uite la imaginile unui conflict străin şi să se identifice cu ele. Dar noi chiar asta sperăm să facem cu proiectul „Libia”.

Publicitate

Cum speri să reuşeşti asta? E un lucru greu de cerut.
„Libia” vorbeşte despre o experienţă şi înregistrarea ei prin aceleaşi instrumente ca şi libienii în timpul revoluţiei lor, telefonul mobil. Dar e mai mult decât atât. S-a scris mult şi s-au făcut peste 400 de fotografii în carte şi, de asemenea, o instalaţie de 20 de minute a filmelor mele din 2011, puse cap la cap de nişte prieteni pe screenprojects.org. Sper să le expunem, împreună cu zeci de artefacte, în New York, anul acesta.

Kashgar, China. 2009

Ce părere ai despre Primăvara Arabă?
După Libia, nu am mai fost interesat să urmăresc restul Primăverii Arabe, cu toate că la începutul lui 2012 chiar am planificat o călătorie în Siria. Doar ce mă întorsesem din Liban, urmăream ştirile în fiecare zi şi scriam oamenilor, ca să fiu în temă, până când Remi Ochlik şi alţii au fost ucişi. Apoi a apărut din nou întrebarea „De ce fac asta?” Am hotărât să aştept şi mă bucur că am făcut-o. Deşi a părut să fie la fel ca în Libia la început , s-a transformat repede în ceva nasol din toate punctele de vedere, ceva ce pentru mine, ca outsider, este acum de nerecunoscut.

Spune-mi cum e să fii răpit în Benghazi!
Am fost răpit la puţin timp după ce războiul se terminase. A fost ciudat. Filmam nişte drift-uri în Benghazi şi speram că o camionetă o să ne ducă înapoi. O mulţime mare ne-a înconjurat când voiam s-o întindem, iar lucrurile s-au schimbat când nişte miliţieni au văzut că şoferul a scos un AK-47 şi a tras în aer pentru a împrăştia mulţimea. A pornit fără noi, dar ei au crezut că fusesem cu el sau cel puţin asta era scuza lor pentru a ne lua cu pistoalele la tâmplă. După cum ne-a spus un alt şofer care era cu noi, au hotărât să ne scoată afară din oraş, să ne ducă la baza lor şi să ne fure echipamentul, poate şi mai mult de atât. Şoferul îmi ţinea pistolul la tâmplă, au venit câteva maşini ale miliţiei, ne-au confiscat telefoanele.

Publicitate

Trecuseră câteva luni de la încheierea revoluţiei, iar atmosfera era nesigură şi imprevizibilă, pentru că acum nu mai exista un câmp de luptă clar delimitat. În cele din urmă, când maşina noastră a ajuns în trafic, am reuşit să deschid uşa şi să cobor într-o intersecţie, să merg printre maşinile oprite şi să strig după ajutor, până când oamenii au coborât din maşini şi au venit să ne ajute. Miliţienii au fugit.

Kashgar, China. 2009. Pulsul străzii în centrul vechi din Kashgar

Dumnezeule, foarte stresant! În câteva dintre seriile de fotografii, mai ales cele ale oraşului vechi din Kashgar, China, mi-au atras atenţia culorile recurente. În cele din Kashgar predomina albastrul şi roşu. Ai observat asta?
Nu prea. Astea erau culorile locului, fie că era zi sau noapte. În unele poze, culorile au fost îmbunătăţite de aparat, datorită sunetului, pentru că au fost făcute la o lumină foarte mică.

Ce te-a adus în Congo?
Am propus un articol despre mineralele din Congo la Time Magazine în 2012, pentru că aveau tehnologie wireless. Şi am rămas acolo după ce l-am terminat şi am făcut câteva călătorii de atunci până acum. Din noiembrie locuiesc în Goma.

Rwindi, Congo. 2012

Fotografiile de la Olimpiadă par să fie o altă parte a muncii tale. Abordezi diferit fotografia sportivă?
Am fost la Beijing pentru ESPN the Magazine şi eram singurul lor fotograf, aşa că a fost o mare responsabilitate să încerc să prind totul şi deseori cu lentile mai lungi decât folosesc de obice. În prima săptămână  am dormit şi am mâncat puţin şi m-am învârtit în jurul unei sticle mari, înainte ca editorul să-mi spună, în sfârşit, să fac ce vreau. Asta însemna să umblu şi să fac ce nu făceau ceilalţi fotografi, deşi accesul era dificil. Există un motiv pentru care fotografii de la ceva gen Getty, sau Sports Illustrated, sau AP fac cele mai bune fotografii: au cel mai bun acces, numit „acces la piscină”. Dacă nu ai acces la piscină, eşti blocat pe margine. Aşa că m-am învârtit în jurul mulţimii şi am încercat să focalizez din spatele scenei.

Publicitate

Multe dintre seriile tale, în special cele din Kashgar sau Alaska, sunt cu fotografii din locuri îndepărtate. Ai o atracţie specială pentru aceste zone?
Acum nu mai este o atracţie, iar atunci era fie sarcină de serviciu (Alaska pentru National Geographic Magazine şiKashgar pentru Smithsonian), sau pentru că urmăream să fotografiez unele aspecte din viaţa oamenilor aflaţi în tranziţie. Uneori motivele s-au amestecat , cum a fost cu Alaska şi Kashgar.

Proiectul cu Alaska este despre un tânăr aventurier, Andrew Skurka, şi călătoria sa, de unul singur, prin sălbăticie. Este, de fapt, despre un tânăr care înfruntă natura în timp ce e total expus în faţa ei. Oamenii sunt atât de îndepărtaţi de natură! Nu mai trăim în mijlocul ei. Natura devine înfricoşătoare când îţi dai seama că nu mai ai controlul. Fotografiile despre Kashgar au surprins un oraş locuit mai întâi de uiguri, care au fost dominaţi, unii ar spune „ocupaţi”, de chinezi. Ela surprins tranziţia de la existenţa specifică uigurilor, care în unele aspecte a dispărut, iar în altele, a fost modernizată.

Andrew Skurka şi Roman Dial într-o drumeţie de 4 zile în Alaska, 2010

Crezi că apariţia jurnalismului făcut de neprofesionişti îţi pune în pericol profesia? Te îngrijorează faptul că oamenii pot înregistra ce se întâmplă cu telefoanele lor?
Cum  a spus şi Chuck Close: „fotografia este singura artă în care capodoperele se produc din întâmplare”. Oricine, aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, poate face o fotografie grozavă şi chiar fotografiile automate, ca cele de pe Google Street View, pot surprinde scene extraordinare. Dar constanţa e importantă dacă vorbim de profesie, aşa că imaginile încântătoare pe care le surprinde Ionică întâmplător nu se vor adăuga niciodată la moştenirea de fotografii bune pe care o lasă un profesionist.

Ceea ce pune în pericol fotojurnalismul este atitudinea rigidă a fotojurnalistului. Dar cred că e cu atât mai bine cu cât există mai multe fotografii. Sigur, e nevoie de mai mulţi editori şi curatori de site să pieptene vastul tezaur de informaţii (Să-i mulţumim lui Dumnezeu că există hashtag-urile?), dar, sincer, cred că intrăm în epoca de aur a fotografiei pentru că este, în sfârşit, la îndemâna oricui, instant.

Ok. Mersi, Michael!

Traducere  Diana Marinescu