FYI.

This story is over 5 years old.

NUMĂRUL OMULUI DE NISIP

La scalpat

Localnicii le confecționează din orice materiale găsesc, sacrificându-și propria siguranță de dragul unui preț mic.
5.11.12

Bărcile cu motor prost construite sunt unul dintre cele mai populare mijloace de transport pe apele sărăcăciosului Amazon brazilian. Localnicii le confecționează din orice materiale găsesc, sacrificându-și propria siguranță de dragul unui preț mic. Dacă cineva cu părul lung stă din greșeală prea aproape de aceste elice neacoperite, acestea pot răni grav sau chiar ucide pasagerul ghinionist într-o clipă. Victima care supraviețuiește accidentului, rămâne diformă pe viață, fără urechi, sprâncene sau scalp. Multe dintre aceste accidente se întâmplă femeilor care călătoresc în zonele rurale, unde nici nu pot primi asistență medicală până nu ajung într-o zonă urbană. Multe dintre ele nu-și găsesc de lucru din cauza rănilor oribile, iar altele sunt ostracizate sau abuzate de soții lor, de membrii familiei sau de vecini.

Publicitate

Morțile și rănile provocate de elice au devenit o problemă atât de serioasă în regiune, încât activiștii locali au înființat Associação de Mulheres Ribeirinhas e Vítimas de Escalpelamento da Amazônia (Asociația Femeilor Riverane și a Victimelor Scalpate din Amazon; AFRVSA), pentru a oferi ajutor acestor femei și pentru a învăța publicul cât de important e să acopere motarelor bărcilor.

În weekendul din 11 mai, AFRVSA s-a întâlnit cu conducerea locală și Societatea Braziliană a Chirurgilor Plastici pentru a oferi operații plastice gratis unui număr de 87 de victime ale acestui gen de accidente în Macapá, capitala statului amazonian Amapá. Am fost de față la eveniment ca să vorbim cu victimele și să le aflăm poveștile.

Maria Trindade Gomes, 43, fondatoarea AFRVSA, a căzut victimă unei elice la șapte ani: „Tatăl meu transporta făină în Pará și m-a luat cu el. Când coboram din barcă, am alunecat și am căzut pe o scândură care acoperea motorul. Părinții m-au abandonat după o lună și 15 zile la un spital din Portel, Pará. O doamnă m-a dus la spitalul militar din Belém unde am stat șase ani, pentru că nu aveam unde să mă duc. Când m-am întors în Portel, tata n-a vrut să mă mai primească și am fost adoptată de un francez. M-am mutat când aveam 18 ani. Acum îmi împărtășesc experiența cu alții prin cursuri promovate de către asociație și sunt foarte respectată oriunde merg. Am învățat să-mi fac singură peruci. Confecționez foarte multe, toate în funcție de starea mea – într-o zi port o perucă roșie, a doua zi una blondă sau neagră sau ondulată… Țin mult la înfățișarea mea. Îmi ia aproximativ două zile să confecționez o perucă odată ce am intrat în posesia părului. Folosim păr uman care provine din donații, pentru că nu avem bani să-l cumpărăm. Fiecare femeie căreia îi donăm o perucă trebuie să aducă păr pentru confecționarea alteia noi, pentru altă victimă, astfel încât să nu rămînem niciodată fără material de lucru.”

Maria do Socorro Damasceno, 30 de ani, a fost scalpată tot la vârsta de șapte ani: „Când ești copil, nici nu înțelegi ce se întâmplă. Abia când devii femeie îți dai seama ce grav a fost accidentul. M-am izbit mereu de respingerea celorlalți, de prejudecăți… Din cauza asta m-am mutat de la țară, unde locuiam. Mă întrebam: oare o să mă iubească cineva cu fața asta diformă? Acum am patru copii. Toți sunt foarte încântați că am primit cadou această operație.”

Rosinete Rodrigues Serrão, 35 de ani, a fost scalpată acum 15 ani și acum ajută alte victime să-și recâștige stima de sine: „Mă simțeam ca un monstru. Aveam un iubit, dar s-a distanțat de mine după accident. Am căzut în depresie timp de un an și jumătate și am încercat să mă sinucid, dar apoi m-am întors la școală și asta m-a readus la viață. Acum am întâlnit pe cineva deosebit și sunt însărcinată în șapte luni. Și el e victima unui accident de motor.”

Franciane da Silva Campos, 33 de ani, a fost scalpată acum 26 de ani: „Călătoream cu tata, stăteam între picioarele lui și am scăpat o lingură. M-am aplecat în față s-o ridic și părul mi-a fost zburat de vânt înspre motor. Am stat în spital un an și 40 de zile. Am suferit mult din cauza discriminării, oamenii se holbau la mine, mă jigneau – acum nu tolerez așa ceva. Am un soț, o fetiță și o nepoțică. Sunt foarte fericită, nu mai vreau să arăt așa. Primul lucru pe care o să-l fac după operație va fi să-mi găsesc un job, pentru că încă n-am reușit.”

Marcilene Mendes Rodrigues, 24 de ani, avea zece ani când s-a rănit încercând să coboare de pe o barcă aflată în mișcare: „Părul era totul pentru mine. Când mă uitam în oglindă și vedeam că am devenit altă persoană, mă îngrozeam. Doctorii îmi vor face implanturi de sprâncene, iar dacă implanturile pentru scalp nu vor acoperi tot capul, voi putea purta măcar extensii de păr. Slavă Domnului că familia nu m-a abandonat niciodată. Tata a vândut tot ce avea ca să mă ajute.”

Francidalva da Silva Dias, 27 de ani, are o fiică de opt ani, Patricia (deasupra), care i-a căzut din poală pe o barcă în timp ce ea culegea fructe acai în 2009: „Eram disperată. N-am văzut așa ceva în viața mea. La spitalul de urgență, Patricia m-a întrebat dacă o să-i pun părul la loc și i-am spus că nu, și atunci m-a învinuit că n-am avut grijă de ea și am lăsat-o să cadă pe motor. E supărată că e discriminată la școală. Acum două zile, un băiat i-a smuls peruca din cap și a venit acasă plângând. Sper să-i reconstruiască și urechea. Vrea să ia viața de la capăt. O să fie mai fericită. Și eu la fel.”

Jaqueline Dias Magalhão, 17 ani, a fost scalpată în 2005: „Culegeam taperebá [un fel de fruct] și m-am mutat spre pupă. Motorul nu era acoperit și mi s-a prins părul. L-a smuls pe tot. La început n-am simțit nimic, dar apoi durerea a devenit tot mai puternică, am amețit; capul mi-a amorțit. Vreau să fac facultatea de medicină. E greu, dar o să reușesc.”