FYI.

This story is over 5 years old.

NUMĂRUL OMULUI DE NISIP

Marioca, Fiul ploii

Marc Verlan este un personaj bizar, neconvențional, un soi de bufon excentric al artei contemporane basarabene, dar fără îndoială un foarte bun artist.

Arca lui Marioca. Model MSD-7 A, ulei pe pânză,140 x 90 cm

Marc Verlan, cunoscut și ca „Marioca, Fiul ploii” este un personaj bizar, neconvențional, un soi de bufon excentric al artei contemporane basarabene, dar fără îndoială un foarte bun artist. A reprezentat Republica Moldova la Bienala de Artă de la Veneția, din 2011, unde a expus ușa atelierului său de creație, îmbrăcată într-o droaie de papuci, pentru a arăta simbolic disponibilitatea de a deschide poarta către Transnistria. Asta a generat un scandal de proporții la el în țară.

Publicitate

Eu l-am cunoscut pe Marc când m-am dus să-l invit să expună la București, la Zorzini Gallery. L-am găsit greu, pentru că-i place vinul și chiar și-atunci când are un vernisaj, curatorii îl sună cu o săptămână înainte, iar el tot nu apare. Locuiește într-o pădure ciudată, aflată în perimetrul unei fabrici dezafectate, dintr-o zonă a Chișinăului cu iz post-industrial. Până la atelierul său, un șopron din lemn, drumul prezenta intervenții în stânga și în dreapta potecii: bilețele cu tot soiul de mesaje în rusă, „Mormântul eroului vietnamez necunoscut”, un bocanc vechi pe care scria „Amintirea zilelor în care am fost fericiți”. Marioca mă aștepta primitor, în picioarele goale. Nu vorbea decât rusa, așa că ne-am înțeles mai mult prin semne. Dar dincolo de cuvinte erau lucrările lui, care-mi dădeau o stare ciudată de euforie și amețeală.

Trebuia să ajung cumva la Marc, să înțeleg ce-mi spune, așa că l-am rugat pe jurnalistul basarabean Vadim Vasiliu să-i pună niște întrebări din partea noastră și să ne traducă răspunsurile.

VICE: De ce îți spui „Fiul ploii”?

Marc Verlan: În pașaport sunt Marian. La școală îmi spuneau Marioca. „Fiul ploii” sunt datorită unei întâmplări de la 12 ani, când fumam cu surioara mea sprijiniți de un trunchi mare de copac, la bunica, într-o pădure imensă din Ucraina de vest. A răbufnit un trăsnet puternic, a început brusc să plouă și s-a produs ceva în creierul meu: am realizat că n-am să fiu niciodată șofer de combină, electrician, militar sau cosmonaut. Voi avea o îndeletnicire legată de artă. Cum iluminarea asta s-a produs în ploaie, acum mă ocup de arte vizuale: forme, picturi și sculpturi de idei. „Fiul ploii” este o alegorie, pentru că, într-un fel, m-am născut în ploaie.

Publicitate

Ce-a urmat după ploaie?

Școala de Arte, Colegiul… inspirat de pământ, aer, natură, fructe și vin, de ţara în care m-am născut și în care trăiesc, atașat de impresioniști, mai ales de Renoir. Un rol foarte important în viața mea, ca și în istoria omenirii, l-au avut și femeile. Mereu au fost o sursă de inspiraţie. Dacă îți place foarte mult o femeie, iar ea te respinge, în capul tău se produce o catastrofă mică; în schimb, dacă lucrurile merg bine, gândurile zboară și te simți excelent. Este un adevăr arhicunoscut, sub incidenţa căruia intru și eu.

Lenin în octombrie, ulei pe pânză, 51 x 76 cm

Anul trecut ai expus la Bienala de la Veneţia. De ce au fost reacțiile din mediile culturale basarabene atât de tulburi?

La Bienală m-au întâmpinat foarte bine. Am expus o singură lucrare, o ușă de la vechiul meu atelier peste care am lipit o sumedenie de papuci vechi și coloraţi. Italienii umblau în jurul ei și se uitau la ea, apoi niște oameni au luat această ușă și nu știu unde au dus-o… A fost o situaţie trivială extrem de neplăcută. Nu pot să vă povestesc ce s-a întâmplat cu adevărat, însă chiar acum are loc o anchetă deschisă. Documentele se află la procuratură, iar eu sper că totul se va sfârși cu bine.

Tu cum te raportezi la arta ta?

Mă simt atașat de toate lucrările. Sunt pentru mine ca niște copii și îmi e tare dificil să le diferenţiez, dar totuși o fac. Există lucrări mai puţin reușite, cum ar fi cele în care nu mi-am exprimat emoţiile cum aș fi vrut. Apoi, sunt lucrările reușite. Mi-au ieșit atât de bine, încât le pot face din nou, cu variaţiunile de rigoare, chiar și de 15 ori. Unele sunt atât de bune, încât oamenii care vin la mine în atelier vor să le aibă cu orice preţ. În final, sunt lucrările pe care le-am distrus, cele proaste (pe care le simt așa ghidat de un val de emoţii). Dar nici pe alea nu le distrug fizic, pur și simplu pictez altceva deasupra; totuși, acest lucru mi se întâmplă foarte rar.

Publicitate

Să fie pace! ulei pe pânză, 51 x 76 cm

Dar oamenii cum reacționează la arta ta?

De-a lungul timpului mi s-a părut interesant să le remarc reacţiile. De multe ori zâmbesc, se bucură, chiar glumesc pe seama ei. Imaginea asta mi s-a cristalizat treptat în minte și am făcut din ea un curent artistic, pentru care am un document oficial: Direcţia ultramiștoului în arta contemporană. Acum 50, o sută de ani, arta avea un fundal serios. Și în zilele noastre are, într-o oarecare măsură, o doză de sobrietate. Dar oamenii s-au săturat de asta – există destulă bătaie de cap pe lume. Publicul caută conţinut vesel. Totuși, o lucrare trebuie să aibă substrat bazat, un fel de umor deștept.

Tabourile tale au pe spate însemnări, desene, mici obiecte lipite, unele aparent fără nicio legătură cu lucrarea. Cum faci conexiunile?

Mă tund odată la patru zile și lipesc un pacheţel cu păr care conține informaţie ADN pe spatele fiecărei lucrări. Când va fi inventată mașina care să refacă întreg corpul după firele de păr, oamenii mă vor reconstitui. Totodată, la expoziţiile din viitor, alături de lucrările mele se va afla și chipul meu reconstituit. Glumesc, bineînţeles. Nu există o legătură anume între aceste două dimensiuni, dar există una generală între toate lucrările mele, pentru că toate ţin de noul curent creat în arta contemporană despre care povesteam.

În sudoarea frunţii vă veţi dobândi cartoful cel de toate zilele, ulei pe pânză, 136 x 92 cm

Publicitate

Ți-ai creat un pașaport, te-ai odihnit într-un hamac întins de-a curmezișul carosabilului, ai construit un tun, ai săpat un bunker în curtea casei, ţi-ai făcut o planetă. Ce a mai rămas de făcut?

Am o idee care mă macină de mult timp, dar mai ales când se organizează alegeri parlamentare – un poster „Votaţi pentru Regatul Moldovei!”. Vreau să fac harta Regatului Artistic al Moldovei, care va apărea în viitor pe harta politică a lumii, dar va fi o alternativă la aceasta. Voi re-modela graniţele, astfel încât să se transforme din geografice, în artistice. Vor intra regiuni din Coreea și Japonia, dar și din Ucraina, Vietnam, Cambodgia și Laos. Țări care vor rămâne cu gura căscată când vor afla că anumite regiuni ale lor fac parte din Regatul Artistic. Am și o monedă adevărată, cine o vede spune că e antică, dar de fapt eu am făcut-o, în timpul vieţii mele. Am turnat-o în cupru după o tehnologie străveche și am ţinut-o un timp în pământ ca să capete un aspect vechi. Pe o parte a monedei este profilul meu, iar pe cealalată este profilul unei pisici. Unitatea monetară este „un marioca”, iar un amic vrea să toarne două copii în aur. Din proiectul ăsta fac parte și pașaportul, și planeta. Eu voi fi primul Președinte al Regatului Artistic.

Domnule președinte, cum se prezintă arta contemporană în Republica Moldova?

În lumea contemporană în general, nu doar în Moldova, situaţia artei este puţin încordată, deoarece există un deficit de idei noi. Totuși, la un festival care a avut loc într-un sat pierdut de la noi, am aflat de la generaţia nouă că nu este totul pierdut, ba chiar există o speranţă luminoasă a viitorului artistic al Republicii. Sunt super optimist.

Publicitate

Mlaștina, ulei pe carton pânzat, 95 x 66 cm

Luna trecută ai deschis prima ta expoziţie personală în România, la Zorzini Gallery, în București. Cum ți se pare la noi?

Mă aștept doar la dragoste din partea întregului popor. Am fost de multe ori în România în ultimii 15 ani, am avut chiar și o aventură amoroasă, pe vremea în care se destrăma Uniunea Sovietică, iar noi moldovenii treceam granița ca să vindem niște lucruri prostești, gen fierbătoare. Era un oraș cu o cetate veche și mare, probabil Târgu Mureș. Dormeam lângă un tufar, iar la mine venea o româncă și-mi aducea de mâncare. Nu știu de ce, mă saluta mereu cu „Heil Hitler!”. I-am desenat un portret și i l-am dăruit, dar n-a ieșit nimic din relaţia noastră.

Care este mesajul președintelui Marc Verlan către omenire?

Bucuraţi-vă cât mai sunteţi în viaţă!