FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Am petrecut cele mai sinistre 135 de minute din viaţă cu cei de la The Cure

Ca să-ţi placă The Cure, trebuie să fii dezamăgit de viaţă.
29.9.14

Singurul lucru cu care mă identific mai puțin decât muzica celor de la The Cure sunt oamenii care se identifică cu muzica celor de la The Cure.

Mereu a fost inerent jalnic să fii un fan Cure și să faci parte din cultura care vine la pachet cu asta: amărăciunea melodramatică, nefericirea introspectivă, durerea aia aparte. Dar clar e ceva la chestia asta din moment ce toată lumea are câte un amic care e pasionat de The Cure. Poate problema e la mine, e ceva ce îmi scapă sau pe care nu îl înțeleg. Așa că săptămâna asta, la Riot Fest, în Chicago, m-am hotărât să mă arunc în focul trupei The Cure. Urma să mă forțez să stau acolo tot concertul. Toate cele două ore și 15 minute, de la 7:45 la zece seara.

Publicitate

În timp ce The Cure erau headlineri la una dintre scene, la celelalte erau Primus, care sunt ușor de trecut cu vederea din moment ce nu e 1996 și nu sunt Trey Parker sau Matt Stone, și Bring Me The Horizon care erau la fel de ușor de ratat din moment ce nu sunt un adolescent idiot. Singurul lucru greu de înghițit a fost că-n mijlocul setului The Cure erau Weezer la 8:40. În mod normal, nu m-ar interesa să îi văd cum cântă materialul de pe Raditude sau ce au mai compus în ultimii 15 ani, dar în seara aia, Weezer trebuiau să cânte The Blue Album în întregime. Ceea ce e greu de trecut cu vederea. Spune ce vrei despre ce-au făcut Weezer în ultimii ani, dar să să vezi debutul lor clasic live e o opțiune la care renunţi greu. Dar mi-am spus să o fac. A trebuit. Trebuia să înțeleg The Cure.

Chiar înainte de 7:45, m-am dus către scena celor de la The Cure și m-am înghesuit într-o porțiune mai dintr-o parte care era un loc bun din care să vezi scena în weekend, dar acum era periculos de aglomerat. Pe parcursul weekendului, am văzut zeci de trupe la Riot Fest, precum Wu-Tang Clan, Die Antwoord, the Flaming Lips, dar The Cure era de departe trupa cu cel mai mare public de acolo. Dimensiunea publicului lor și durata setului au diminuat în importanţă toți ceilalți performeri (main act-urile normale cântă pentru vreo 60-75 de minute).

M-am înghesuit între un rând de fani the Cure și un gard. Te rog, Doamne, nu mă lăsa să mor la un concert The Cure, mi-am spus. Mă gândeam la posibilitatea c-o să dau nas în nas cu moartea chiar acolo, în Humboldt Park. Puteam doar să sper că familia va minți la înmormântarea mea, spunându-le prietenilor și celor iubiți că am murit când făceam ceva mult mai interesant, decât să văd The Cure, cum ar fi să mă înec cu o prăjitură de orez îmbrăcat în chiloți.

Publicitate

Era 8:15 și The Cure mai aveau puțin și începeau. Acum era acum! Următoarele 135 de minute consecutive ale vieții urmau să fie devotate exclusiv celor de la The Cure. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu.

Let the good times roll.

După ce am așteptat vreo trei minute să înceapă The Cure, mi-am dat seama de ceva: deja începuseră. Trupa asta cânta de trei minute și nu am realizat asta pentru că au intrat chinuit în prima melodie, undeva în mijlocul unui nor imens de fum și  a unor lumini orbitoare, sunetul atmosferic pe care îl creau era muzică. Am crezut pe bună dreptate că făceau soundcheck-ul.

The Cure a început cea de-a doua melodie și au făcut o greșeală ENORMĂ. Au cântat iar prima melodie. Cel puțin așa credeam eu din moment ce suna exact ca prima. Dar având în vedere aplauzele publicului masiv, nu aveam dreptate. Era o melodie nouă, complet diferită.

Că tot vorbeam de public, afişa atitudinea unor oameni care au stat în mijlocul unei scurgeri de gaze toată ziua, s-au moleşit acolo de parcă tocmai au fost aruncați. Dar în ciuda îmbufnării lor înșelătoare și a comportamentului plictisit, mi-am dat seama că oamenii ăștia IUBESC The Cure. Tipul din fața mea părea de parcă îl văzuse pe Iisus cum făcea un miracol. „Wow. Cum îți iese o voce ca aia? Cum se întâmplă aşa ceva?”, întreabă el despre Robert Smith. Mda, cum reușește cineva să sune de parcă mai are puțin și plânge în pernă?

Publicitate

Toate versurile lui Smith sună la fel pentru mine. Suna ca un copil care a dat buzna în camera părinților ca să îl pârască pe fratele lui pentru că l-a împins. Printr-un miracol am reuşit să înțeleg versul I'll sleep when I'm dead și îmi dau seama ce alternative marfă erau somnul și moartea în acel moment.

Mă gândeam la filme care îmi plac și care durează mai puțin de două ore și 15 minute și derulam unul în minte. Alegerea zilei a fost A League of Their Own. Ha, „nu există lacrimi în baseball” Clasic Tom Hanks.

Fii atent la priveliștea aia!

Au trecut trei melodii și în sfârșit puteam să văd un pic din Robert Smith, deși s-ar putea să fi fost Liza Minnelli. Căutam pe Google „e vie Liza Minelli?” Încă era. Deci exista o posibilitate să fie ea, dar probabil că nu. Smith arăta de parcă a ieșit din dulap și a intrat direct pe scenă. Încep să înțeleg de ce trupa nu a lăsat fotografii să își facă treaba pe parcursul setului lor și de ce făceau abuz de lumini și de mașini de fum la maxim. Prin milionul de oameni și toată schelăria care îmi blocau vederea, reuşeam din când în când să văd câte ceva de pe scenă. Performance-ul The Cure era ca şi cum te-ai uita la Playboy Channel cu întreruperi, fără posibilitatea să vezi ceva bun.

The Cure au interzis fotografii, așa că aici e un desen pe care l-am făcut din memorie în camera de hotel.

8:12. A trecut aproape o jumătate de oră și în sfârșit am recunoscut o melodie. Era In Between Days. Mai ştiam încă trei melodii de la The Cure (Boys Don’t Cry, Close to Me, și Friday I’m In Love.) Mă gândeam că probabil o să le aud pe toate până la Riot Fest 2015.

Publicitate

După alte zece minute de verificat telefonul ca să văd cât este ceasul, am văzut notificarea asta de la aplicația Riot Fest.

Deşi ideea de a merge la The Blue Album era tentantă, îmi crea complicaţii. Ca să ajung la scena unde cânta Weezer, trebuia să-mi croiesc drumul până acolo printre fani Weezer și Cure doar ca să găsesc un loc decent din care să văd scena. Uită-te la harta asta:

În momentul ăsta al poveștii, aş vrea să spun că am ignorat notificarea, am rămas acolo să mă uit la The Cure pentru încă o oră și ceva şi mi-a provocat o revelaţie în urma căreia am plecat cu o apreciere pentru The Cure. Am început o viață nouă în care m-am îmbrăcat doar în negru și mi-am făcut freza ca un personaj de Tim Burton. Mi-ar fi plăcut să-ți fi putut spune asta, dar nu pot. M-am dat bătut. Opțiunea să văd Weezer în loc de The Cure mă umpluse cu același sentiment de dezamăgire de sine ca atunci când mă duc la un restaurant nou și în loc să încerc ceva exotic, comand un burger ca să evit o dezamăgire.

M-am târât prin gloata de triști ca să ajung la Weezer. Ca să îți dau o idee despre cât de dificl era, uită-te la poza asta cu mulțimea făcută de prietenul meu Mark și drona lui.

Fotografie de Mark Beemer de la Shirt for a Cure.

Am găsit un loc bun chiar în spatele unui copac, la aproximativ cinci sute de kilometri de la scenă și Weezer mai aveau puțin și începeau. Doamne, Doamne. Sunt încântat din nou de muzică. Mi-am zis: Bag pula în The Cure și muzica lor depresivă pentru dobitoci, am făcut alegerea potrivită.

Publicitate

Publicul a luat-o razna când Weezer a intrat pe scenă. Gata, intro-ul de chitară la My Name Is Jonasbew niw niw niw bew niw niw niw bew niw niw neeeeeew… gata, băieți, arătați ce puteți…

Nu. În schimb au cântat Back to the Shack, o melodie de pe următorul lor album. Toată lumea de acolo credea că o să audă The Blue Album, dar în loc de asta a rămas cu coaiele umflate.

Dar OK, aveau un album nou de promovat. Am înţeles. Melodia s-a terminat. Cu siguranţă urma My Name Is Jonas ca intro… bew niw niw niw bew niw niw niw bew niw niw neeeeeew. Să îi dăm drumul!

Nu. În schimb, au cântat o melodie pe care nu o recunosc. Toată lumea de acolo credea că o să audă The Blue Album.

M-am gândit c-a treia oară-i cu noroc. Acum trebuia să înceapă blestematul de intro la My Name Is Whoever the Fuck. HAI.

Nu. Încă o melodie pe care nu am mai auzit-o niciodată. În momentul ăla, părerea mea despre trupă era dărâmată, nu doar de un copac și o distanță enormă până la scenă, dar și de vederea oamenilor care plecau în masă.

Uită-te ce fericiți arată!

Dup-aia Weezer au cântat Hash Pipe urmată de Island in the Sun, moment în care l-am auzit pe tipul de lângă mine cum l-a întrebat pe prietenul lui „De ce cântă melodii de pe Sugar Ray?” Nu știu, frate, nu știu de ce cântă melodii de pe Sugar Ray.

La 9:10, la 30 de minute de la începerea setului Weezer, Rivers Cuomo a spus cât de cât adevărul: „Înainte să ne întoarcem în '94, ar fi o neglijenţă să nu facem o scurtă oprire în '96”, înainte să înceapă El Scorcho. Tot nimic de pe The Blue Album, dar acceptam orice scuză ca să nu aud o melodie de pe albumul ăla cu tipul de la Lost pe copertă.

Publicitate

_Iată-l pe prietenul meu Brendan consolându-mă în legătură cu faptul că s-ar putea să nu aud deloc _My Name Is Jonas.__

După El Scorcho, Weezer a luat o pauză și a părăsit scena. Bănuiam eu. Nici măcar nu puteam vedea scena, mai ales ce se întâmpla pe ea, dar era o liniște lungă și stranie. Tot ce știam era că e 9:15 și că mai au 40 de minute ca să cânte un album de 41 de minute.

Până la urmă, Weezer s-au întors și în sfârșit, ÎN SFÂRȘIT a început intro-ul de la My Name Is Jonas și era exact așa cum am sperat să fie, o versiune inferioară a unei melodii care îmi place, ascultată în timp ce dubioşi se fâțâie pe lângă mine!

Cică așa arată Wezzer. N-aș putea să îți spun exact.

Undeva pe parcursul The Sweater Song, anxietatea socială m-a invadat și mi-am dat seama că ăsta nu era cel mai plăcut mod în care să ascult un album pe care îl am la inimă. Nu era vina celor de la Weezer. Sunt sigur că dacă nu ar fi patru mii de metri pătrați de oameni în jurul meu, aș fi fost în extaz. M-am dat bătut și am plecat abătut.

Am trecut pe lânga scena celor de la The Cure și încă mai cântau. Nu știu ce cântec melancolic vechi de decenii cântau, dar reprezenta fix soundtrack-ul stării mele de dezamăgire în timp ce plecam de la festival și mă îndreptam către hotel. Mi-am pus toate speranțele în Weezer și am fost doar o iluzie. Inima mi-a fost frântă. Mi s-a luat ceva ce am iubit și a fost înlocuit cu dezamăgire și O, DOAMNE. Stai puțin. Numai puțin. Cred… Cred că în sfârșit am înţeles The Cure.

Dan Ozzi s-a plictisit atât de tare încât a tremurat ca un copil. Urmărește-l pe Twitter - @danozzi

Citește mai multe despre muzică nașpa:
Cei mai îngrozitori 123 de muzicieni ai tuturor timpurilor
Oamenii n-are trebui să pună niciodată muzică la petreceri
Care-i trupa pe care o urăști cel mai mult