Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High hui

Am fost arestat pentru crimă în Transnistria

Am vizitat Transnistria ca să simt cum e viața atunci când facțiunile secesioniste își ating scopul.

de John Dennehy; Ilustrații: Craig Questions Scott
08 Septembrie 2014, 8:59am

Rebelii din estul Ucrainei nu sunt primii secesioniști pro-ruși care au provocat tensiuni în regiune. În 1992, rebelii pro-Kremlin au înființat un stat de facto pe fâșia îngustă de pământ dintre Moldova și Ucraina. De atunci, Transnistria, statul de facto cu o populație de jumătate de milion de persoane, are propria monedă, pașapoarte și forțe de poliție foarte dure. În luna iulie, când luptele erau în toi în Ucraina, am vizitat Transnistria ca să simt cum e viața atunci când facțiunile secesioniste își ating scopul.

Teritoriul e recunoscut oficial ca regiune rebelă în cadrul granițelor internaționale ale Moldovei. Războiul din Transnistria din 1992 e un conflict înghețat, ceea ce înseamnă că n-a existat niciodată vreun tratat de pace și țara se află într-un fel de armistițiu.

Nu e de mirare că nu e un loc accesibil; nu există zboruri comerciale, iar vecinii sunt ostili. Eu am intrat dinspre vest, prin România și Moldova. În timpul călătoriei, de câte ori spuneam că merg la Tiraspol, oamenii îmi ziceau că sunt nebun. „E fâșia Gaza a Europei de Est", mi-a spus un tip. Altul mi-a zis că o să mă aleg cu gâtul tăiat din prima noapte dacă menționez că sunt din Europa, apoi m-a avertizat că poliția o să mă aresteze fără motiv. Niciunul dintre oamenii ăștia nu călcase vreodată în Transnistria.

Bineînțeles, știam că majoritatea acestor oameni repetau ca niște papagali propaganda pe care o auziseră de la guvernul lor - războiul, care practic e încă activ, s-a dat între Transnistria și Rusia pe de o parte și Moldova și România pe de cealaltă parte. Totuși, n-am putut să nu mă întreb dacă n-o fi și ceva adevăr în temerile lor.

Ei bine, la douăzeci și patru de ore de când am ajuns în Transnistria, am fost arestat de poliție și îndesat într-o mașină care fusese parcată în grabă pe trotuar.

Am ajuns cu trenul într-o dimineață de luni și am completat un formular de imigrare. În fața gării, un bulevard larg ducea spre centru. Pe ambele părți ale străzii erau aliniate blocuri identice, fiecare cu un petec de iarbă în față; iarba era galbenă și netunsă. După câteva minute, strada a devenit mai populată și trotuarul arăta mai bine. Au început să apară și magazine. Unele aveau mici texte în caractere chirilice deasupra ușii. Nu aveam idee ce scrie nicăieri.

Moneda locală, rubla transnistriană, nu e recunoscută nicăieri altundeva în lume, așa că dacă vrei să schimbi banii, n-o poți face decât la un exchange de aici. Am schimbat niște lei moldovenești și am întrebat unde pot găsi un hotel. Un alt client m-a auzit și mi-a indicat un bloc de apartamente imens din zare.

În toată Transnistria se simte nostalgia sovietică; statuile lui Lenin și ale altor eroi sovietici decorează străzile și parcurile. Dar USSR-ul nu e doar o amintire dragă și încețoșată; Transnistria și-a păstrat acceași infrastructură a securității din perioada sovietică - serviciile de informații se cheamă în continuare KGB, iar statul folosește același sistem sovietic de informatori pentru a controla populația.

Unitatea sovietică militară, cunoscută sub numele de Gardienii din Regimentul 14, a jucat un rol important în războiul din 1992. Inițial, personalul militar rus a dezertat pentru a se alătura luptei alături de milițiile transnistriene nou formate; până la urmă, tot regimentul a schimbat tabăra. Gardienii din Regimentul 14 au evoluat de-a lungul anilor și acum fac parte din ceea ce Rusia numește forțele de menținere a păcii. Pe de altă parte, Moldova le vede ca pe niște trupe ocupatoare, probabil din cauză că 1 200 de soldați sunt staționați în zonă și păzesc o rezervă imensă de armament - cea mai mare din Europa, după ultimele estimări.

În prima zi, am explorat Tiraspolul. Trebuia să găsesc Serviciile de Emigrare ca să mă înregistrez - e obligatoriu în primele 24 de ore de la intrarea în țară. Am cerut indicații oamenilor pe stradă. Unii m-au ignorat sau au grăbit pasul când m-au auzit vorbind, dar alții au încercat să mă ajute. Le-am arătat adresa care îmi fusese scrisă pe un card când intrasem în țară. Lumea se scărpina în cap, arăta vag într-o direcție și pleca.

După ce am găsit, în sfârșit, locul, m-am înregistrat și m-am plimbat prin parcurile orașului. De-a lungul râului era o promenadă și dincolo de apă, o plajă nisipoasă. La amurg, când s-a mai lăsat căldura, parcul și promenada s-au populat cu familii și cupluri tinere. Câteva persoane s-au așezat lângă mine, mi-au zâmbit și au încercat să deschidă o conversație - deși interacțiunile au fost scurte, având în vedere că nu știu o boabă de rusă.

După ce Crimeea a fost anexată de Rusia în martie, parlamentul din Transnistria i-a cerut Rusiei să-i anexeze și pe ei. Astfel, mica republică a ajuns din nou în titlurile știrilor: jurnaliștii susțineau că Rusia și-ar putea deschide un nou front în cadrul invaziei europene. New York Times a publicat un articol cu titlul: „Moldova e următoarea Ucraina".

Realitatea mult mai puțin spectaculoasă e că Transnistria a tot rugat Rusia s-o absoarbă încă dinainte ca Rusia să fie o țară și a cerut Moscovei s-o declare o republică în cadrul Uniunii Sovietice. De la dizolvarea Uniunii, Transnistria i-a cerut Rusiei s-o anexeze în mai multe rânduri. E posibil ca alte părți ale Ucrainei de est, unde rebelii pro-Rusia se luptă cu armata ucraineană, vor urma o cale similară și vor deveni state de facto în loc de teritorii oficiale rusești.

În dimineața următoare, am ieșit să mai schimb niște bani. Casele de schimb valutar arătau ca niște mici bănci, iar cea în care am intrat avea un gardian la intrare. Funcționarii stăteau în spatele unui ghișeu din sticlă groasă. Când am întins bancnota de 20 de lire, bărbații de la ghișeu au început să mormăie între ei. Unul dintre ei a pus mâna pe telefon, iar altul mi-a zis, într-o engleză proastă, să aștept.

Ambii păreau stresați, dar n-am dat atenție acestui lucru - e greu să prezici că vei fi arestat când știi că n-ai greșit cu nimic.

Un bărbat cu ghete negre și ochelari de soare a intrat și a început să vorbească cu paznicul. În scurt timp - la două minute de când bărbatul de la ghișeu dăduse telefonul - înăuntru au intrat în fugă doi polițiști cu vestă anti-glonț, cu pulanele în mâini. Polițistul îmbrăcat în haine civile mi-a pus mâinile la spate, în timp ce ceilalți doi mă flancau.

În timp ce mă împingeau afară prin ușă, bărbatul de la ghișeu a strigat după mine: „Nu-ți face griji, cred că ești jefuitor de bănci."

Nu aveam idee ce se întâmplă. „N-am făcut nimic", le-am spus ofițerilor care mă îndesau în mașină.

Mi-au răspuns în rusă. Mi-am dorit să fi știut rusă.

Am ajuns rapid în fața unei secții de poliție. Ofițerii m-au condus înăuntru și s-au așezat cu mine într-o celulă mare, în care intrau și se holbau la mine diverși alți ofițeri. „Căcat, să vezi că am belit-o", m-am gândit. „Nicio națiune nu recunoaște Transnistria - nu există ambasade și nici consulate. Poate că n-a fost o idee bună să vin în vizită când situația e atât de tensionată în Ucraina. Căcat, o să putrezesc în închisoare într-o țară care nici nu există."

Alți polițiști m-au condus afară din cameră și în sus pe scări până într-un birou, unde mă așteptau alți doi polițiști, dintre care unul stătea la un calculator desprins dintr-un catalog din anii '80.

„E vorba de un jaf sau ce?" am întrebat stresat. Cred că tremuram deja.

Bărbatul de la birou s-a holbat la mine, apoi a pufnit în râs.

Am râs și eu.

A tastat ceva la calculator. Am văzut că avea deschis Google Translate. „Nu jaf de bancă. Ești suspect de crimă."

M-am oprit brusc din râs.

„Crimă? Cineva a fost împușcat?"

Ofițerul a dar negativ din cap și și-a trasat o linie cu degetul pe gât: „Cuțit."

„Unde erai pe 6 iulie?"

„În Anglia. Am ajuns în Tiraspol ieri. Verificați-mi pașaportul, e în camera de hotel."

Telefonul de pe birou a sunat și ofițerul din uniformă l-a ridicat, a vorbit un minut și apoi a închis. I-a transmis niște informații interogatorului meu, a cărui față s-a îmblânzit imediat. „Spui adevărul. Erai în Anglia."

Interogatoriul a durat încă trei ore, dar asta mai ales din cauza barierei de limbă. După ce a sunat telefonul, lucrurile au decurs mai ușor; interogatorul m-a lăsat să stau cu el la birou și să-mi tastez răspunsurile în Google Translate.

„Bărbat ucis în timpul jafului. S-au furat multe lire", mi-a spus. „Casele valutare anunță poliția când cineva schimbă lire."

Cel mai important pont turistic pentru Transnistria: schimbați-vă banii în ruble rusești și cu alea mergeți acolo.

Poliția mi-a cerut să scriu tot ce am făcut în ziua de 6 iulie. Apoi m-a întrebat detaliat de unde am făcut rost de lirele pe care am încercat să le schimb. Google Translate mi-a tradus declarația în rusă și am semnat ambele hârtii.

Când am terminat, un ofițer m-a condus în jos pe scări și până în stradă. Mi-a strâns mâna, mi-a zâmbit și mi-a zis în engleză: „Freedom".

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre Transnistria:
Ce dracu' e Transnistria și de ce ar vrea Rusia s-o invadeze?
Transnistria nu e în criză de tipe
O zi din viața unei țări care nu există