Viața mea a început cu David Bowie

Următorul articol e extras din cartea Bowie, o colecție de eseuri ale filosofului britanic Simon Critchley. Cartea – publicată de OR Books și disponibilă aici – începe cu prima întâlnire cu prințișorul diafan și povestește idila care a urmat.

Permiteți-mi să încep cu o confesiune destul de jenantă: nicio persoană nu mi-a oferit plăceri mai mari în viață decât David Bowie. Desigur, poate asta spune multe despre calitatea vieții mele. Nu mă înțelegeți greșit. Am avut destul momente drăguțe și cu alți oameni. Dar ca bucurie constantă, susținută de-a lungul deceniilor, nimic nu se apropie de plăcerea pe care mi-a oferit-o David Bowie.

Totul a început, la fel ca pentru mulți alți băieți și fete din Anglia, cu interpretarea piesei Starman de către David Bowie în cadrul emisiunii BBC Top of the Pops pe 6 iulie 1972, care a fost vizionată de peste un sfert din populația britanică. Mi-a căzut falca în timp ce mă uitam cum creatura asta cu părul portocaliu în costum de pisică îl ia de după gât pe Mick Ronson. Nu m-a izbit atât de tare calitatea piesei, cât lookul lui Bowie. Era copleșitor. Părea atât de sexual, atât de atoateștiutor, atât de alunecos și ciudat. Îndrăzneț și vulnerabil în același timp. Fața îi părea o poartă spre o lume de plăceri necunoscute.

Câteva zile mai târziu, mama mea, Sheila, mi-a cumpărat o copie la Starman pentru că și ei îi plăcea piesa și părul lui Bowie (fusese frizeriță în Liverpool înainte să vină în sud și insista mereu că Bowie a purtat perucă după 1980 încolo). Îmi amintesc portretul alb-negru ușor amenințător al lui Bowie de pe copertă, făcut de jos și logo-ul portocaliu de pe single.

Nu știu din ce motiv, când am rămas singur cu casetofonul din sufragerie, am pus imediat B-side-ul discului. Îmi amintesc foarte clar reacția fizică pe care am resimțit-o când am ascultat Suffragette City. Entuziasmul zgomotului a fost aproape prea mult ca să-l pot suporta. Cred că suna a… sex. Nu că aș fi știut ce e sexul. Eram virgin. Nu sărutasem pe nimeni și nici nu-mi doream. Când chitara lui Mick Ronson s-a lovit de organele mele interne, am simțit ceva intens și ciudat în corp, ceva ce nu mai simțisem înainte. Unde era orașul sufragetelor? Cum ajungeam acolo?

Aveam doisprezece ani. Viața mea tocmai începuse.

Există un tip de perspectivă pe care oamenii îl numesc „identitate narativă”. E ideea că viața cuiva e ca un fel de poveste, cu început, conținut și încheiere. De obicei, există niște traume la început și o criză sau mai multe pe la mijloc (sex, droguri, dependențe de orice fel) din care personajul își revine miraculos. Astfel de povești culminează de obicei cu căința personajului și se încheie cu pace și voie bună pe Pământ. Unitatea vieții cuiva constă în coerența poveștii pe care un om o poate spune despre el. Oamenii fac asta tot timpul. E minciuna care stă la baza ideii de autobiografie. Eu și Simone Weil suntem împotriva acestei idei și credem în scrisul decreativ care se mișcă în spirale ascendente de negări și nu ajunge nicăieri.

Mai cred și că identitatea e o treabă foarte fragilă. E mai degrabă o serie de fragmente episodice decât o unitate narativă măreață. Așa cum a stabilit David Hume acum multă vreme, viața noastră interioară e compusă din ghemuri de percepție neconectate care zac în camerele memoriei noastre ca niște rufe murdare. Acesta e motivul pentru care tehnica de scris ciopârțită a lui Brion Gysin, în care textul pare tăiat cu foarfeca – și pe care Bowie a împrumutat-o de la William Burroughs – se apropie atât de mult de realitate față de orice altă versiune a naturalismului.

Episoadele care dau structură vieții mele sunt, în mod surprinzător, furnizate de muzica și cuvintele lui David Bowie. El îmi leagă viața ca nimeni altcineva. Desigur, sunt și alte amintiri și povești pe care le-aș putea spune, dar cazul meu e complicat și de amnezia care a urmat după un accident industrial grav în care am fost implicat la vârsta de 18 ani. Am uitat foarte multe lucruri după ce mi-am prins mâna într-o mașinărie din fabrică. Dar Bowie a fost coloana mea sonoră. Însoțitorul meu clandestin constant. În vremuri bune și vremuri grele. Și ale mele, și ale lui.

Ce e interesant e că nu cred că sunt singurul care are perspectiva asta. Bowie a fost ființa care a eliberat mulți oameni și i-a ajutat să ajungă la niște conexiuni emoționale puternice, să fie mai liberi, mai ciudați, mai onești, mai deschiși și mai palpitanți. Dacă mă uit în urmă, îl văd pe Bowie ca pe o piatră de hotar pentru acest trecut glorios, cu victoriile și eșecurile lui glorioase, dar și ca pe o constanță a prezentului și o posibilitate a viitorului, a unui viitor mai bun.

Nu vreau să par exagerat. Nu l-am cunoscut în viața mea pe Bowie și mă îndoiesc că îl voi cunoaște vreodată (sincer să fiu, nici nu vreau. Aș fi îngrozit. Ce i-aș spune? Mulțumesc pentru muzică. Parc-aș fi ABBA.) Dar mă simt conectat la un nivel de extraordinară intimitate cu Bowie, deși știu că totul e doar fantezie. Mai știu și că e o fantezie pe care o am în comun cu mulți fani devotați de-ai lui Bowie pentru care artistul nu e doar un rockstar sau o serie de clișee media despre bisexualitate și barurile din Berlin. E un om care a reușit să facă viața mai puțin obișnuită pentru o perioadă de timp nemaipomenit de lungă.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe povești despre David Bowie:

Pe urmele părului lui David Bowie
David Bowie mi-a furat albumul Suicide, așa că i-am furat capacele de roți de la limuzină
Urmărește videoclipul lui David Bowie, Love is Lost