25 de ani de la Revoluție

Am petrecut o zi cu liderul Partidului Comunist Român

Partidul Comunist Român nu vrea exploatarea gazelor de șist.

de Mihai Popescu, fotografii de Mugur Vărzariu
16 Decembrie 2014, 8:55am

Am 25 de ani, deci sunt la fel de bătrân ca democrația în România. Evident, asta înseamnă că Revoluția și regimul lui Ceaușescu, în care au crescut părinții mei, este ceva mai mult sau mai puțin ireal pentru mine, un lucru despre care știu din cărți, din filme, din vorbele nostalgicilor, dar mai ales din vorbele celor traumatizați de acel regim. Desigur, văd rezultatele regimului, văd chiar și atmosfera sa prezervată în mici enclave prin instituțiile publice, că n-a existat niciodată o lustrație la noi care să le interzică securiștilor să lucreze acolo. Dar nu pot să zic c-am simțit vreodată atmosfera regimului comunist, până acum câteva luni.

Asta până când fotograful Mugur Vărzariu m-a invitat să-i țin reportofonul, cât filma un material documentar cu președintele partidului comunist, Petre Ignatencu, chiar în ziua de 23 august. Mugur lucrează la acest proiect de la începutul anului şi a realizat deja un proiect foto numit Among today's communists.

Sâmbătă, la cinci dimineaţa, când oamenii abia ieşeau din club, eu, Mugur şi echipa sa eram deja în faţa blocului lui Petre, care avea un fel mansardă ciudată, care atârna periculos în afara blocului. Evident, Petre locuia fix într-un apartament din acea anexă dubioasă, care era un fel de duplex comunist, deşi păstra atmosfera de garsonieră din Epoca de Aur la ambele etaje, cu tot bibelouri şi vitrine cu veselă. Pe geam atârna un tricolor, dar n-avea stema socialistă în mijloc, ceea ce mi s-a părut de bun simţ, că până la urmă, dacă eşti patriot, iubeşti ţara aşa cum e, nu cum era.

Ora a fost aleasă de lider. Atunci se trezeşte pentru jobul său de taximetrist, dar se şi culcă la ore la care n-am mai adormit din şcoala primară. Ne-a întâmpinat îmbrăcat modest, în haine de stat în casă, dar stătea drept şi ne privea ferm. Ne-a prezentat un birou mic cu-n calculator pe el şi ne-a spus în glumă că „asta-i redacţia Ziarului Scânteia. Aici îl scot." Apoi ne-a prezentat o carte pe care o citea acum despre Tăblițele de la Tărtăria, un subiect mistificat foarte drag. L-am întrebat ce-a mai citit din toate cele trei biblioteci din casă, dar mi-a zis scurt: „Sunt ale neveste-mii. Eu citesc foarte multă presă scrisă, uneori şi dinainte de '89."

În timpul ăsta, motanul extrem de agitat al familiei Ignatencu mi-a ros, zgâriat şi sfârtecat mâna destul de nasol, dar a trebuit să îndur în tăcere, ca să nu stric interviul. Petre a conchis simplu: „L-a cam răsfăţat nevastă-mea, dar cu mine nu-i merg d-astea." Ne-a pus un ceai şi ne-am aşezat toţi la discuţii. Deşi iniţial era reticent să vorbească cu noi de faţă, că era obişnuit să lucreze doar cu Mugur, preşedintele partidului ne-a vorbit până la urmă pe larg despre ideologia sa.

De la început, Petre ne-a explicat felul în care îşi structurează viaţa. „Pe primul loc e partidul. Pe locul doi e munca, din care susţin partidul şi familia. Pe locul trei e nevastă-mea şi ştie asta." N-am cunoscut-o pe doamna Ignatencu, dar am înţeles de la Mugur că este o femeie deosebită şi o susţinătoare a partidului.

În viziunea lui Petre, statul comunist a fost învins doar din cauza PR-ului prost. „A pierdut războiul mediatic. Comuniştii erau prezentaţi ca fiind răi. Se vorbeşte de drepturile omului, dar nu zic niciodată care sunt alea. Cum adică n-aveai dreptul la liberă exprimare? Te oprea cineva să vorbeşti? A, că te arestau pentru că spuneai ceva ce nu trebuia să spui, asta e altceva. Asta era legea şi Ceauşescu respecta legea, nu făcea nimic fără acoperire legală."

Domnul și doamna Ignatencu

E interesant cum, deşi-n mentalul colectiv statul comunist a fost cel mai inuman, Petre reconstruieşte o imagine foarte candidă a lui şi dă dovadă de o inteligenţă metaforică mult peste medie. „Statul comunist, faţă de cel capitalist, funcţiona ca o familie. Şi cum se face educaţia într-o familie? Prin bătăie. Ce, pe tine nu te-a bătut taică-tu niciodată? Și nu vorbesc dac-o făcea că era bețiv sau ceva, zic strict că te bătea uneori ca să te educe, că te iubea."

Apoi metafora începe să se potrivească înspăimântător de mult cu discursul bunicilor şi părinţilor mei: „Până în 1990, copiii ştiau că trebuie să meargă la şcoală, să înveţe şi să muncească. Acum ce învaţă? Că pot să facă ce vor. Îi învaţă să sune la protecţia copilului, dacă părinţii sau profesorii îi trag de ureche. Nimeni nu punea mâna pe copiii educaţi şi civilizaţi. Dar huliganii care nu voiau să înveţe erau pedepsiţi. Ce să-i faci, să-i laşi aşa? Ăia o să ajungă să-ţi dea una în cap pe stradă. Copilul trebuie să înveţe şi de frică."

Mi-e greu să nu fiu de acord pe alocuri cu logica lui Petre, mai ales în privinţa politicii ipocrite a ţării noastre faţă de partidele extremiste. „România susţine că-i democraţie, dar în alte ţări democratice sunt permise partidele de extremă dreapta şi cele comuniste. E dreptul oamenilor să decidă dacă vor să ne aleagă." Pe de altă parte, aceleaşi legi care îi interzic PCR-ului să fie partid oficial, n-au nicio problemă cu faptul că funcţionează organizaţii precum cea a lui Petre sau Noua Dreaptă, în afara politicii.

Cumva pe Petre îl susține foarte mult CV-ul, se potrivește din toate punctele de vedere imaginii idealizate a proletarului român. Are rădăcini sănătoase în comuna Pardina din județul Tulcea, unde a rămas fascinat de mic de cât de bine organizaţi erau reprezentanţii partidului în timpul inundaţiilor. A terminat o școală profesională, din care a ieşit electrician, și un liceu industrial, din care a ieşit mecanic de maşini şi utilaje.

Petre spune cu mândrie că s-a născut pe şapte decembrie, aceeaşi dată ca Doctorul Petru Groza, premierul României sovietice, „cu care mă aseamăn la meseria de bază." Un alt motiv de mândrie, care-i dă greutate lui Petre ca lider comunist, e originea sa. Deşi numele său, Ignatencu, e de origine ucraineană, el se laudă şi cu-n bunic rus din partea mamei sale, numit Karpov. S-a înrolat în Uniunea Tineretului Comunist de la 14 ani şi era atras de ordinea şi disciplina cu care se făcea educaţia atunci. Cea mai tristă parte a trecutului său mi se pare faptul că era candidat la calitatea de membru PCR în 1989 şi urma să fie primit în '90. Cumva, revoluţia i-a furat visul de a deveni cadru de partid, motiv pentru care s-a chinuit să reformeze acel partid de atunci.

Petre la sediul Asociației „Che Guevara" – România

După Revoluţie, Petre a dus o luptă fără succes pentru reîntoarcerea la comunism. A fost în Frontul Salvării Naţionale vreun an, dar a renunţat când a văzut că se votau schimbări legate de proprietatea privată şi privatizări, pe care le considera „legi care vor distruge economia națională." A fost în Partidul România Mare, pe listele căruia a ieşit chiar consilier local în sectorul 3, dar a renunţat la putere, ca să lupte în defunctul Partid Muncitoresc Român, apărut după '90. Motivul pentru care Petre a părăsit PMR, dar şi pentru care n-a intrat în Partidul Alianţa Socialistă, o grupare politică legală din România care luptă pentru întoarcerea la comunism şi-n zilele noastre, e numele organizaţiei. El insistă ca partidul să se numească PCR, lucru ilegal conform Constituţiei. Deci onomastica e principala piedică în faţa introducerii unui partid comunist în România, că-n rest nu-i pasă nimănui.

Faţă de mişcările moderne de stânga din România, care se împart în nişte tineri care organizează proteste de mediu şi nişte bloggeri care critică dreapta, Petre nu se teme de poziţia de lider. Pe lângă faptul că este preşedinte PCR şi ar fi viitorul candidat la alegeri din partea partidului său, dacă ar fi legal, Petre este preşedintele Asociației Militanților pentru Pace, Egalitate și Progres Social „SCÂNTEIA", al Asociației de Prietenie Româno-Ruse, al Asociației „Che Guevara" – România, al Asociației de Prietenie Româno-Venezueleană „Simon Bolivar" şi preşedinte al Comisiei de competiţii București, în ramura popice.

Unul din motivele pentru care Ignatencu devine liderul atâtor organizaţii este charisma sa. Din multe puncte de vedere este mai simpatic şi mai coerent ca tot PSD-ul luat grămadă şi, cât am vorbit cu el, mi-a fost greu să nu-mi placă personajul, chit că aproape tot ce spunea contrazicea flagrant ideile mele.

La 59 de ani, Petre arată undeva la 35, asta pentru că sportul a fost mereu parte din viața sa şi nici nu poate să conceapă să nu fie în formă. Pe vremea lui Ceauşescu a fost opt ani în lotul naţional de caiac şi a reprezentat România la Mondialul din 1997 de la Sofia, la proba de zece mii de metri. El chiar se descrie un „maestru al sportului." Maestrul s-a reapucat de sport, acum când se apropie de vârsta a treia, şi merge constant la sală şi la antrenamente, unde nu-şi umflă muşchii aiurea ca majoritatea, ci exersează intensiv fix pe aparatul caiac. Anul trecut, eforturile sale i-au adus titlul de campion şi vicecampion naţional la caiac, categoria Masters.

Pe lângă canoe, Petre a jucat şi popice la nivel profi, chiar şi în divizia A (da, existau mai multe) cam până prin '96. Şi tot el se poate lăuda c-a introdus sportul în şcoli generale pentru prima dată, deşi nu cred c-a prins prea bine.

Chit că sportul nu intră în primele lucruri din lista lui Petre de priorităţi, se vede că puţine altele îl bucură la fel de mult. Deşi, la prima vedere, partidul pare hobby-ul principal al lui Petre, el vede latura aia a vieţii sale mai mult ca o misiune personală, care-l consumă, deci sportul este recreaţia lui reală şi asta se vede şi prin faptul că e singurul subiect care-l făcea să zâmbească.

În jurul orei zece dimineața, Petre s-a schimbat la costum şi a urcat în taxi. Îşi luase liber de 23 august, ca să ducă membrii partidului la o comemorare a soldaţilor comunişti de la Monumentul Eroilor Patriei. Acolo, s-a întâlnit cu vreo 20 de oameni din PCR şi au depus în tăcere o jerbă de flori pe monument, sub o ploaie măruntă de vară. Erau deja depuse multe flori şi am văzut câteva autocare cu Regimentul Mihai Viteazu, care plecau din parcare. „I-a adus Dragnea", mi-a explicat un tovarăş de vreo 70 de ani. „Nu ne-au lăsat să depunem florile o dată cu ei. Se feresc de noi." Lucru care mi se pare foarte ironic acum, după ce PSD-ul a pierdut alegerile în urma unor proteste în care se striga „Jos comuniştii" prin tot Ardealul.

La final, la monument rămăsese doar o fată blondă de vreo 30 şi ceva de ani. Era cea mai tânără din grup. Îi făcea nişte poze cu un mobil dumbphone şi lipea nişte însemne de partid pe jerbă. Avea secera şi ciocanul ca background pe telefon şi părea emoţionată până la lacrimi. „A fost greu pentru comunişti peste tot, dar doar prin idealurile socialismului putem învinge. Părinţii mei au fost comunişti în Grecia şi au fost obligaţi să fugă aici, ca să scape cu viaţa de fascişti."

Treptat, s-au dispersat toţi către sediul partidului, unde urma să aibă loc o plenară. A mai rămas doar o adolescentă, care juca pereţica în capetele eroilor, cu o minge de tenis. N-au deranjat-o din jocul ei nici comuniştii, nici ploaia măruntă.

Partidul Comunist Român nu are un sediu propriu-zis, ci a primit câteva camere în sediul Partidului Alianţa Socialistă. E o clădire în paragină, de pe lângă Obor, pe care o ţineam minte de când mergeam în cârciuma de vizavi, pentru că au un cavaler medieval metalic imens în vârful acoperişului, care ţine în mână un ciocan. Mai lipsea doar secera.

Când am ajuns acolo, majoritatea oamenilor erau la fel de debusolaţi ca mine, că era prima dată când foloseau sediul cel nou. Până atunci întrunirile se ţineau în diverse alte locuri, chiar şi la un sindicat de la Gara de Nord. Adunarea semăna niţel cu o plenară Uniţi Salvăm, numai că media de vârstă a participanţilor era de 72 în loc de 27 de ani. Un domn masiv, care fuma nervos în curtea clădirii, mi-a spus: „Ai grijă, că eu ştiu tot, c-am fost maior de Securitate." Apoi a început să dea cu mătura. Înăuntru, o doamnă mi s-a prezentat ca poetă umoristă şi a recitat o poezie satirică în stilul Adrian Păunescu, despre cum ăştia care conduc ţara ne bagă pe toţi în groapă.

Şedinţa a început oficial cu intonarea imnului Internaţionalei Socialiste, pus pe boxele de la laptop. Fata blondă de la monument şi doamna umoristă fredonau uşor. Prima avea din nou lacrimi în ochi. Petre era complet alt om când prezida şedinţa partidului. Părea mult mai ferm, sobru şi sever, iar umerii săi păreau dubli, dar asta s-ar putea să fie de la sacoul care-l făcea să pară foarte impunător. Petre a atras atenţia că nu s-au plătit cotizaţiile şi mulţi dintre cei mai bătrâni oameni de acolo au băgat capu-n pământ de ruşine.

Mă simţeam trântit în altă epocă, parcă eram într-un film cu comisarul Moldovan. Fata blondă a insistat să citească o poezie dedicată tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a întrebat dacă poate fi introdusă în următorul număr al Scânteii. Petre i-a zis scurt un „desigur, după ce va fi corectată," ceea ce a dezamăgit-o un pic. Doamna umoristă i-a atras atenţia lui Petre că nu se vorbeşte destul în plenară despre problemele de mediu, despre măcelul de la Pungeşti şi despre furtul de la Roşia Montană şi el a introdus-o pe lista de vot. La un moment dat s-a ridicat în picioare un tip de vreo 20 şi ceva de ani. Ignatencu l-a chemat la birou şi i-a înmânat carnetul de partid, un lucru la care şi Petre visa, când era de vârsta lui. Tipul chiar a fost emoţionat că a primit o bucăţică de carton laminat de la cei de acolo.

După ce s-au terminat întreruperile, Petre a decis că s-au votat în unanimitate toate propunerile. Prima, o să urmeze un congres al Partidului Comunist, cu numărul 13, pentru că Petre consideră că partidul său nu este unul nou, ci continuatorul PCR-ului care a fost desfiinţat ilegal în '89. A doua, că el va fi ales candidatul la prezidenţiale la acel congres. A treia, că numai România poate exploata aurul şi gazele de şist de aici. De atunci, ei încă aşteaptă să organizeze acel congres.

Nu știu să zic unde se vor duce Petre și partidul său mai departe sau cum se va termina povestea lor, dar pot să-ți zic că, din păcate, pentru oamenii ăștia singurul viitor pare să fie Trecutul.

Mai citește despre comuniști în prezent:
Ce fac comuniștii români la 25 de ani de la Revoluție
Am fost la licitația mașinii lui Ceaușescu
Muzeul Comunismului din România va fi interstelar sau nu va fi deloc