Cum e să fii un uriaș

Michael are 2,10 m, ceea ce înseamnă că se numără printre cei mai înalți bărbați din Austria. În școală era mereu cel mai înalt, ceea ce nu i-a făcut viața ușoară – anii formatori i-au fost marcați de hărțuire și izolare. De-a lungul timpului a învățat să se relaxeze, să-și accepte înălțimea și să tolereze reacțiile oamenilor, ba chiar să-și îmbrățișeze gigantismul. M-am întâlnit cu el să-mi povestească cum e viața de uriaș, iar următorul articol e o organizare a gândurilor lui Michael despre acest subiect.

Am fost înalt dintotdeauna. Nici măcar nu-mi amintesc să fi fost într-o cameră plină cu oameni și să nu fi fost cel mai înalt. În școala primară, mama m-a dus la doctor pentru că își făcea griji că n-o să mă mai opresc niciodată din crescut. Atât de grav era. Când ești adolescent, viața e oricum stresantă și fără să ai pe cap grija că n-o să te mai oprești niciodată din crescut. Și nu eram doar înalt, ci și slab ca un țâr. Acești doi factori m-au făcut să mă simt ca un extraterestru. Uram să merg la școală pentru că toți colegii mă hărțuiau din cauza asta. Nu toți știau cum mă cheamă, dar toți îl știau pe „tipul ăla înalt". Până la urmă am ajuns să chiulesc. Eram super deprimat. Uneori uit cât de oribil era la școală.

Dar la un moment dat, sentimentul a devenit mai puțin intens. După ce am terminat școala, mi-am dat seama că nu e deloc rău să fii înalt, ba chiar existau avantaje. Mergeam mai repede decât oricine, puteam urca lejer scările două câte două. Multă lume crede că tipii înalți ca mine au probleme de sănătate, dar nu e nimic în neregulă cu mine. Probabil și pentru că, în copilărie, am făcut tot felul de terapii pentru întărirea sistemului muscular. Din acest motiv, doctorii mi-au spus că am capacitatea plămânilor prea mare ca s-o poată măsura cu echipamentul lor medical. Iar ăsta e un lucru bun.

Un alt mit des întâlnit e cel că înălțimea ar afecta viața sentimentală și că nu ți-ai găsi în veci o prietenă de înălțime normală. E o aberație, n-am niciun fel de probleme la capitolul ăsta.

Desigur, există și dezavantaje când ești atât de înalt – unele aspecte ale vieții zilnice sunt mai dificile. Pentru o persoană înaltă, orașele se transformă în curse cu obstacole pline de semne de circulație și praguri – lucruri banale la care oamenii de înălțime medie nici nu se gândesc. Imaginează-ți cum e să afli că majoritatea semnelor de circulație din Austria nu au înălțimea de 2,18 m, cum cere legea.

Nici cu transportul în comun nu e ușor. Pur și simplu nu pot folosi anumite părți din sistemul de tramvaie din Viena. Multe trenuri sunt prea joase ca să pot sta drept și scaunele sunt prea mici ca să pot sta jos normal, fără să țin genunchii la piept.

Trebuie să fiu mereu atent să nu dau cu capul de ceva. De exemplu, vacanțele în sudul Europei sunt îngrozitoare din cauza ventilatoarelor de tavan foarte joase. Totuși, presupun că e totuși mai bine decât să fii idolatrizat ca un zeu pe vreo stradă indiană, cum am pățit când am fost acolo recent în excursie.

Am reușit să-mi fac viața mai ușoară după ce mi-am remodelat apartamentul. Primul lucru necesar au fost tavanele înalte, după care am ajustat și alte lucruri mai mici. Am ajustat dușul ca să nu-mi ajungă la buric. Am schimbat tejgheaua bucătăriei ca să nu mai tai legumele îndoit într-un unghi drept. Dulapurile, oglinzile, chiuveta – pe toate le-am ridicat mai sus ca să nu fiu nevoit să fac mișcări de yoga când le folosesc.

Îmbrăcarea e o categorie aparte. Nu găsesc prea des un magazin care să vândă haine pe măsura mea, iar atunci când găsesc, au o selecție îngrozitoare. Evident că și persoanele înalte sunt interesate de modă sau de ce haine aruncă pe ele. Și nu toți suntem supraponderali. Nu înțeleg de ce toți pantalonii care mi se potrivesc ca lungime au o talie pentru elefanți. De ceva vreme îmi cumpăr haine doar de pe internet. Restul hainelor la fac la croitor.

E mai bine așa, decât să merg la magazin și să se holbeze toți clienții la mine în timp ce vânzătorul caută cele mai mari haine pe care le are în stoc și nu găsește nimic.

Oamenii reacționează diferit la înălțimea mea. Sunt abordat pe stradă de multe persoane – unii sunt curioși, alții sunt de-a dreptul șocați. Îmi fac complimente și-mi spun povești despre prieteni de-ai lor înalți, dar nu chiar atât de înalți ca mine. Mereu le ascult pentru că par atât de convinși că o să mă intereseze.

Nu e neobișnuit pentru mine să fiu înconjurat pe stradă de hoarde de trecători curioși care-mi pun întrebări de multe ori stupide. Mă simt ca un superstar, dar de multe ori îi enervează pe prietenii care sunt cu mine.

Una dintre principalele probleme ale vieții de uriaș e conversația. Pentru că sunt cu câteva capete mai înalt decât majoritatea, de multe ori nu înțeleg ce se vorbește. E un coșmar să înțeleg ce se vorbește într-un cerc de prieteni în club. Și e dubios să stai mereu îndoit de mijloc ca să ajungi la nivelul tuturor. Nu-ți închipui de câte ori am auzit: „Poți să stai altundeva, te rog? Mă faci să mă simt foarte mic." Îmi place să ies în oraș, dar genul ăsta de lucruri mă descurajează.

Când cunosc anumite persoane pentru prima oară, mă scanează din cap până în picioare să vadă dacă stau pe catalige. După ce află că asta e înălțimea mea, încep să facă glume proaste și să pună întrebări clișeu de genul: „Cum e atmosfera acolo sus?" Sau „Joci baschet?" Știu că astea sunt primele lucruri care le vin în minte, dar m-am săturat de ele.

Pe bune, de ce să joc baschet? Doar pentru că sunt înalt? N-am auzit pe nimeni să întrebe o persoană supraponderală: „Hei, grasule, de ce nu te înscrii la un concurs de mâncat?" Ce-și închipuie oamenii ăștia? De fapt, nici nu vreau să știu. Îmi dau seama că nu vor să fie răutăcioși, dar chiar nu pot da dovadă de un dram de compasiune? În orice caz, prefer oamenii care îndrăznesc să-mi spună lucrurile în față, în loc să mă arate cu degetul și să șoptească între ei. Din fericire, marea majoritate se obișnuiesc rapid cu înălțimea mea.

Slavă Domnului, nu sunt singurul care întâmpină toate greutățile astea. Sunt mulți oameni înalți în aceeași situație ca mine. Când ne întâlnim, ne povestim întâmplările amuzante prin trecem în fiecare zi. Cum ne enervează mașinile sau hainele care nu sunt niciodată pe mărimea noastră.

În majoritatea timpului, duc o viață normală, ca toată lumea. Dar mi-a luat mult timp și efort să ajung aici, să mă simt confortabil și relaxat cu corpul meu. Bineînțeles, îmi doresc ca oamenii să fie mai politicoși uneori, dar am puține experiențe negative. Doar că primesc multă atenție nedorită.

Încerc să privesc partea bună a lucrurilor. Pot schimba becuri fără să mă cațăr pe un scaun, câștig orice cursă de alergat. Am ajuns să accept faptul că nu sunt o greșeală a naturii, sunt doar o persoană mai specială.

Și da, mă întreabă multă lume cât de mare mi-e penisul.

Traducere: Oana Maria Zaharia

ulte povești personale:
Am crescut înconjurată de libidinoși Cum e să trăiești cu sindromul intestinului iritabil Viața de bucătar m-a ajutat să uit că am un penis minuscul