Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Muzică

Post-ul cu Shakira

Când cei de la VICE m-au întrebat dacă pot să mă duc la concert Shakira, să beau bere Ciuc, eram foarte influenţabil. Mi-am blestemat zilele.

de Aditsu'
15 Iunie 2012, 11:00am

Articol publicat pe VICE pe 19 mai 2011.

Atunci când cei de la VICE m-au întrebat dacă pot să mă duc la concert Shakira, să beau bere Ciuc, eram foarte influenţabil. Veneam de la un festival, mort de oboseală, cu un început de răceală, conduceam mașina lui tata, iar telefonului îi murea bateria, de care aveam nevoie. Aşa că am vrut să ţin conversaţia cu şefa mea cât mai scurtă posibil, şi am acceptat să mă duc la eveniment, care a fost ţinut săptămâna trecută, în Piaţa Constituţiei. Scopul era să mulg gafe de la fanii puşi la zid cu întrebarea „De ce îţi place Shakira? Nu ştiai că proful ei de muzică a spus că are vocea ca de capră? E pe wiki!”. Eventual, după ce o să-şi complementeze artista iubită, aş încerca să îi contrazic printr-o analiză estetică elaborată ca să mai scot câte ceva de la ei. Iar, la final, ar trebui să îi conving să danseze din buric pentru a lumina un neştiutor ca mine exact care este metoda consacrată. Mi s-a părut un vox pop funny pe moment, dar, când am ajuns la faţa locului, mi-am blestemat zilele.

Am stat la cozi mult mai mari, dar m-am ofticat rău când, la finalul ei mi s-a spus că n-am voie cu un aparat foto micuţ, digital. Aşa că a trebuit să mă întorc acasă pentru a-l abandona, ca să revin la o coadă, desigur, și mai mare, şi să fac poze cu telefonul meu preistoric.

Aparent, shakiroizii au probleme serioase de socializare, căci aproape nimeni nu a vrut să discute despre artista lor preferată, chiar dacă am părut politicos şi fun în abordare, cel puţin iniţial. Pudoarea se ramifica şi printre cei de la care am apucat să scot o vorbă prin faptul că nu acceptau să fie pozaţi. De buric nici nu s-a mai pus problema. Mă oftic că n-am întâlnit oameni ca Sânziana. Doar două fetiţe au fost îndeajuns de curajoase să apară în VICE, nişte adevărate adevărate, care cică prin Shakira au început să asculte muzică „adevărată” pentru prima oară şi au fost marcate profund.

Poate nu toată lumea de acolo care m-a refuzat suferea de social awkwardness şi, de fapt, motivul stă ascuns în ceva mai adânc. Două domnisoare-spre-doamne, una în nişte cizme foarte colorate care parcă nu lăsau să curgă ultimii stropi din tinereţea ei, mă luminează: „Sunt şi artişti mai proşti. Nu îmi pasă de Shakira prea mult, am venit la concert să mai scăpăm şi noi de copii.” Aflu deci, că există şi personaje care sunt aici ca la mall, doar pentru că este un eveniment şi atât. Ba mai mult, suspectez că majoritatea sunt în această situaţie.

Nu ştiam cine cântă în deschidere, dar nu suna a ceva foarte familiar. Era folk-pop, nu ştiu. Asta până când a apărut printr-un vortex de aplauze, nimeni altul decât, Smiley. Am blestemat tot, am simţit că mi-am vândut sufletul la VICE când l-am ascultat live pe omul care mi-a întors zâmbetul pe dos instant. Deşi versurile noului său single cumva promovau o idee foarte benefică pentru societate, pur şi simplu NU AM FOST PREGĂTIT!

Timpanul meu a trecut printr-un viol, după care simţul meu moral m-a făcut să mă simt de căcat că pot înjosi în sinea mea o persoană atât de aspru. M-am uitat în jur şi m-am văzut în pielea unui atropolog venit să studieze cu reportofonul lui limbajul unui trib sălbatic. M-am simţit cocalar pentru că am observat prea microscopic cocălărismul. A fost un paradox dureros din care am scăpat cu greu, suferind de rănile provocate de snobismul meu acut. „Până la urma cine sunt eu să judec gusturile shakiroizilor? Can’t we all just get along?”. M-a ajutat mult berea Premium nefiltrată odată ce m-am retras într-un loc mai ferit de mulţime, unde am răsuflat pentru câteva momente. Simţeam că îmi revin după un atac masiv de claustrofobie, claustrofobie culturală.

În orice caz, când toate lucrurile se aşează în faţa ta în diferite nuanţe de groaznic, te simţi nevoit să constaţi că „Nimic nu poate fi mai rău.” În momentul ăsta, ca şi în orice clişeu de comedie neagră, începe să plouă. Apoi, după ce refac constatarea anterioară începe să plouă grav şi mă ud leoarcă. Of, d-abia o dădusem în convalescenţă.

Eu, în timp ce uram totul şi orice, mi-am sunat şefa şi i-am zis că nu mai suport, mă car acasă, nu fără să mă convingă să fac un post despre cât de mult a supt la Shakira. Am acceptat, din nou, că sunt naiv din fire şi oricum părea mai interesant decât cel iniţial. După am luat-o la fugă – mai ud nu puteam fi, dar mai răcit da. N-am apucat să văd faimosul buric, dar o să supravieţuiesc, presupun.

Pe departe cel mai frumos moment al zilei a fost imediat după concert, când am găsit un Halls vechi de câteva luni, ud şi uşor transpirat. YUMMY!

Tagged:
concert
Shakira
Vice Blog
halls
ploaie
buric
Piata Constitutiei
leoarca
filtre