Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High Hui

Confesiunile tipului care livrează droguri pentru traficanţi

Voiam să devin un ganster cool care vinde droguri şi bagă spaima în oameni, dar am ajuns doar un mucalit cu o geantă de laptop plin de scârbă faţă de clienţii lui.

de Cris Lankenau
16 Octombrie 2013, 10:51am


Un tip cool pe care Cris l-a admirat. Foto via

Când mi s-a oferit șansa să livrez iarbă pentru un serviciu de livrări de marijuana, a trebuit să accept slujba. Mereu mi-am dorit să fiu cool și mi-am imaginat că traficanților de droguri le iese asta prin toți porii. Ca un tip care se ocupa de livrări pentru ei, mi-ar fi fost indiferente legile societății, aș fi avut relații și, mai mult decât probabil, aș fi fost periculos. Era un vis devenit realitate. Din păcate, în anul în care m-am ocupat cu asta n-am fugit niciodată de vreun polițist şi nici n-am scuioat în fața moralității. Asta pentru că nu e deloc cool să fii tipul care livrează drogurile. A supt-o grav.

La fel ca la toate locurile de muncă pe care le-am ales din disperare, eram extrem de necalificat să livrez iarbă. Am băgat marijuana în viața mea de patru ori și de fiecare dată a fost atât de neplăcut încât pot să mor liniștit fără să mai fumez iarbă vreodată. Dar un prieten a cerut droguri hardcore pentru cel mai important traficant din Manhattan, care căuta un tip nou ca să livreze marfa. Prietenul meu m-a încurajat să dau probă pentru post.

Interviul de angajare a avut loc în sufrageria traficantului la ora 3 dimineața, într-o zi lucrătoare. Viitorul meu șef era un tip negru la vreo 39 de ani, care pretindea că are origini persane. Mi s-a prezentat ca Nathan. Înainte să încheiem înțelegerea cu o strângere de mână, el a chicotit și a șoptit, „Nu chiar," de mai multe ori. Deși era puțin aerian, părea un tip drăguț. Mi-a cerut să dau date despre adresa actuală și numărul de telefon ca poliță de asigurare. Dacă-l dau în gât, m-a atenționat că prietenii mei vor deveni responsabili pentru deficitul fondurilor sau/și al drogurilor. În afară de asta, mi-a zis că sunt doar două reguli: nu ți-o trage cu clienții, dacă nu se dau la tine și nu te căca în apartamentele lor. „Nu e asta imaginea pe care vrem să o creăm," a zis el.

A doua zi, am cunoscut-o pe Mary, care aparent locuia cu Nathan „doar ca prieteni." Ea m-a învățat regulile din vânzările de iarbă. A subliniat importanța sosirii la timp și a adăugat că tranzacția și ieșirea ar trebui să fie cât mai rapide posibil. „Nu ești aici ca să pălăvrăgești," a zis ea. „Nu ai venit pentru socializare, iar ei nu sunt prietenii tăi. Tu vrei să intri și să fii prietenos, să discuți, dar în același timp să rezolvi afacerea și să ieși de acolo repede." Mulți începători, spunea Mary, sunt neliniștiți când fac ceva ilegal în propria casă, așa că tu trebuie să dai impresia de indiferență normală, aproape ca și cum dusul la ei acasă ca să le vinzi iarbă e o neplăcere. Mi-a spus că aveam trei bucăți de vânzare: o pungă mică de 60 de dolari, o pungă medie pentru 100 de dolari și una mare de 300 de dolari. Dimensiunile astea nu aveau nicio treabă cu măsurile cântărite. Dacă cineva mă întreba de o optime sau zecime, mi s-a spus să par confuz și să repet cele trei opțiuni.

Chiar dacă credeam că voi arăta ca un gangster plăcut, Nathan m-a forțat să port o bluză cu nasturi și pantaloni largi, să mă bărbieresc și să-mi păstrez părul mereu scurt. El credea că uniforma asta ar atrage puțină atenție în timp ce umblu cu iarbă de mii de dolari într-o geantă de laptop, aruncată pe umăr.


Autorul în uniforma de la muncă.

Slujba îmi cerea să am mereu la mine telefonul încărcat și să răspund imediat la telefonul meu cu clapetă indiferent de circumstanțe. Deși l-am folosit constant la muncă, nu mi-au fost date niciodată adresele clienților la telefon. Apelurile lor mergeau la un dispecerat, un alt treilea grup care prelua apelul, ce urmărea numărul într-o baze de date cu numere și apoi returna apelul de la un telefon diferit ca să confirme comanda de droguri. După ce comanda era confirmată, primeam un apel de la alt telefon. Dispeceratul îmi spunea doar, „Îl ai pe Nick," sau „O ai pe Lucy." Mi s-a interzis să răspund cu orice altceva decât un „OK" murmurat. Dacă am fi avut doi clienți pe nume Lucy, afacerea s-ar fi dus naibii.

Dacă nu aș fi putut să ajung la un client până într-o oră după ce au sunat, atunci luam un taxi. În fiecare zi primeam un bonus de 40 de dolari pentru taxiuri. Nimeni nu știa că eu nu cheltuiam cei 40 de dolari. În loc să iau taxiuri, alergam ca nebunul, lucru ce anula orice măsura luată ca să nu atrag atenția nedorită. Transpiram abundent iarna și uneori ajungeam la ușa clienților ud leoarcă și gâfâind, încât îi induceam în eroare și pe clienți și pe portari.

La sfârșitul fiecărei zile, mă întâlneam cu Nathan și prietena lui și le lăsam toți banii și orice nu reușisem să vând. Nathan și prietena lui nu erau niciodată treji la întâlnirile astea; ar fi fost ușor să inventez numerele și să mă aleg cu niște dolari în plus, dar nu am făcut-o niciodată pentru că filmele m-au învățat cum operează traficanții de droguri. În mintea mea, Nathan se prefăcea că era confuz, iar dacă-l puneam la încercare, m-ar fi pedepsit. În plus, eram prea sincer și înspăimântat ca să fur.

Încă din prima săptămână am ajuns să-i cunosc și să-i disprețuiesc pe oamenii care au devenit clienții mei obișnuiți. La fel ca mulți depedenți în faza de negare, fumătorii de iarbă trăiesc sub falsa impresie că fiecare gură din bong va fi ultima. Toţi spuneau că umrează să se lase, îmi povesteau planurile lor grandioase pentru viitor. Așa era Gene, un tată chelios și divorțat, ai cărui doi copii i-am văzut doar în poze. El plănuia să recupereze custodia lor și să se mute din cartierul Upper East Side în partea rurală a Pennsylvaniei, unde chiar și școlile publice erau excelente. Apoi era Leigh, abia plecată din Central East Park, a cărei locuință mirosea mereu delicios. Ea se lăuda cu visul ei de a se ocupa de petrecerile private, pe care și le imagina „mici, intime și grozave." Era uluitor. Așteptam ziua în care ei ar fi cumpărat niște ciuperci și ar fi avut o revelație că nimic nu se va schimba, dacă ei încep fiecare zi, cumpărând iarbă de la serviciul de livrări.

Uneori, eram tentat să le înapoiez cei 60 de dolari nenorociți și să le smulg țigara din mâini, spunându-le, „Nu trebuie să trăiești așa." Desigur că n-am făcut niciodată asta. Indiferent cât de rău îmi părea pentru drogații ăștia iluzionați, trebuia să încerc să le vând tot, dacă voiam să fac niște sume decente pentru un tip care livrează droguri, pentru că plata mea se baza pe comision. Făceam 20 de dolari din fiecare pungă mică sau medie și 50 de dolari din fiecare pungă mare. Cât timp produsele mele erau narcotice, care sunt destul de căutate, să vând tot ar fi trebuit să fie ușor, dar n-a fost. Aproape toate persoanele în casa cărora am intrat și-ar fi permis lejer câteva pungi mari, dar se răsfățau rar cu ele, pentru că afirmau că obiceiul lor era ocazional. Eram la mila iluziilor lor.


Un cartier scump în care locuiau clienții bogați ai lui Nathan. Foto via

După câteva luni de vânzări serioase, mi-au dat voie să mă ocup de cei mai bogați clienți. Credeam că o să am parte de niște tipi plini de ifose care băgau droguri ocazional, dar m-am trezit că bunăstarea curului mergea mult mai adânc. Ăștia erau drogații adevărați care cumpărau pastile pe rețetă în loc de iarbă. Aș fi renunțat la noul meu post, dar Nathan m-a promovat. Mi-am privit noua slujbă ca o recunoaștere a inteligenței și potențialului meu.

Prima dată când mi-am vizitat primii clienți de pastile, eram amețit din cauza prețurile reduse la băuturi din happy hour. Un bărbat mi-a deschis ușa și s-a prezentat ca Dan. M-a condus în apartamentul său cu o mână pe spatele meu. I-am strâns mâna și i-am zis „Sunt Jack." Mi-a oferit un zâmbet cum că știa deja. „Deci ăsta e numele pe care-l folosești?" m-a întrebat. Nimeni nu s-a mai interesat de numele meu înainte, toți clienții ceilalți îmi respectau numele evident fals. Am auzit vocea lui Mary repetând în mintea mea: „Nu sunt prietenii tăi! Ei nu sunt prietenii tăi!"

Am încercat pe cât posibil să nu-mi arăt disconfortul, în timp ce Dan mă servea cu un pahar de whiskey scump. „OK, deci ce ai?" m-a întrebat. Ne-am așezat pe canapeaua lui curată și capitonată și mi-am deschis geanta. Prietena lui, Trisha, stătea în direcția opusă nouă cu un pahar de vin alb, uitându-se la TV, aparent plictisită. Mi-am scos caseta cu pastile și am numărat 20, de 30 mg fiecare. Dan a zis, „OK, super. Le luăm." Am început să număr banii. Mi-a dat un morman de bancnote. În timp ce mă îndreptam spre ușă, mi-a pus mâna pe spate și mi-a zis, „Ne vedem în curând. Ne vei vedea destul de des."

Mi-am dat seama imediat că lucrurile vor lua o turnură urâtă.

După ziua aia, i-am văzut pe Dan și Trisha în fiecare zi. În ceea ce-i privește, ei erau mereu prietenoși. Chiar și când îmi lua mai mult de o oră să apar, ei îmi ofereau apă sau vin și purtau discuții scurte și politicoase. Au fost timpuri când nu aveam niciun calmant puternic și cumpărau narcotice cu dozaj mai slab, în cantități mari. Când nu aveam niciun fel de narcotice, ei își dădeau seama. În timpul pauzei ăsteia, ei tot sunau ca să ia pastile împotriva anxietății, insomniei, ca să le amestece cu băutură și să încerce să doarmă în etapele de început ale sevrajului de narcotice. Cu cât înlocuirea dozelor continua, Daniel și Trish treceau prin sevrajul fizic, încât anunțau că-s bolnavi la muncă și se sedau cu medicamente împotriva anxietății și whiskey. Am dedus că după terminarea celor două săptămâni ei nu vor mai suna la serviciul nostru de droguri niciodată, dar după ce Nathan și-a reumplut stocul de pastile, s-au întors la folosirea lor. Să fiu martorul la un asemenea nivel de degradare a fost prea mult pentru mine.

Dan și Trisha m-au învățat că e cazul să-mi pun geanta de laptop în cui. În timp ce căutam locuri de muncă mai oneste, am continuat să livrez droguri. În timpul ăsta, am devenit expert în programul și poziționarea fiecărei filiale ale Bibliotecii Publice din New York. Ca tipul care livrează droguri pentru un traficant, am găsit baruri cu toalete private, am dormit în Parcul Central, am citit cel puțin trei cărți pe săptămână. Am întâlnit multe persoane scrântite și am alergat pe multe străzi, dar n-am devenit niciodată cool.

Traducere: Dana Alecu

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește și:
Am fost combinată cu mai mulți dealeri de coca
Dealerii de etnobotanice sunt vânați în Rusia
Dealerul tău de droguri din viitor va fi o imprimantă
Iarba Românului
Ketamina românului
Cel mai mare (fost) dealer de heroină din lume

Vezi și:
Cum vinzi droguri
Nimbin - nicăieri iarba nu-i ca aici

Tagged:
MARIJUANA
dealer
verde
trafic
Vice Blog
Droguri
traficanti
iarba
pastile
traficanti de droguri
antidepresive
vanzare