Am vorbit cu RISE Project despre cum vor reforma presa

Update noiembrie 2020: Între timp, reporterii RISE au luat European Press Prize (pentru investigația The Russian Laundromat și Magnitsky Award (pentru Magnitski Stories) sau Allard Prize (Azerbaidjani Laundtomat) și multe premii la Super Scrieri. 

L-am cunoscut pe Paul Radu la o bere, în Control. Bronzat și relaxat, arăta mai mult a wind surfer, decât a jurnalist de investigații cu 15 ani de experiență și premii jurnalistice întinse pe o pagină. Ultimul, primit în 2011, este The Daniel Pearl Award for Outstanding International Investigative Reporting, unic printre jurnaliști, pentru că a fost creat ca să onoreze anchetele transfrontaliere.

Paul este directorul executiv al unui ONG care unește centre de investigație din estul Europei și până în Asia Centrală. The Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) nu produce doar anchete, ci formează reporteri de investigație și le oferă instrumente de lucru, cum ar fi baze de date. Pentru a face rost de bani scriu proiecte și câștigă finanțări europene sau americane, printre careThe United States Agency for International Development sau The Open Society Foundations. Membru OCCRP din partea României este centrul Rise Project, fondat tot de Paul acum doi ani și bazat foarte mult și pe voluntariat. Jurnaliștii Rise nu iartă nimic ce ține de corupție la nivel înalt și crimă organizată, de la trafic de persoane și interlopi, la politicieni și fețe bisericești. De-asta pe siteul lor scriu că sunt „un index al vremurilor noastre".

În contextul în care presa de la noi este mai toată cumpărată de diverse personaje dubioase și cu dosare pe rol, mi-am dat întâlnire cu Paul pe skype, ca să înțeleg mai bine cine și cum reformează presa la noi, cu bătaie internațională.

VICE: Salut Paul, ai fost șef al departamentul de investigații la EVZ, iar la un moment dat, în 2003, ai plecat. De ce?
Paul Radu: Se întâmplau lucruri dubioase, erau anchete care nu apăreau în paginile ziarului și vedeam reclamă în locul lor.

Cum s-a schimbat starea presei de atunci?
Acum situația presei mainstream este mult mai grea din punct de vedere al informării publicului. Anii '90 au fost o perioadă romantică, în care toată lumea făcea jurnalism de investigație, dar la o calitate proastă. La începutul anilor 2000 s-a profesionalizat puțin, dar tocmai atunci au apărut și problemele mari. Jurnaliștii de investigație nu mai erau doar niște unelte în mâna unor surse, nu se mai mulțumeau doar cu a primi un dosărel de la Poliție. Începuseră să sape. Ieșeau la iveală afaceri complicate, fără ca politicienii sau oamenii parte din crima organizată să aibă vreun control. Atunci multe persoane care deja aveau dosare pentru corupție au început să cumpere presă și au ajuns patroni de media.

De-asta ai înființat după EVZ Centrul Român de Jurnalism pentru Investigații?
Da da da. Împreună cu niște colegi, sperând să facem jurnalism cinstit.

Așa ai ajuns să faci și jurnalism transfrontalier?
Nu. Înainte de EVZ am studiat și am lucrat în SUA, în Marea Britanie, în Olanda, în Austria și în Slovacia. În Slovacia locuiam într-un apartament cu un slovac, un ungur și un lituanian. Ne împrietenisem, ei studiau tot media și ne-am dat seama că avem nevoie de un centru de jurnalism de investigații. Ne-am gândit la ceva grandios, paneuropean, care să acopere cele mai tari subiecte. Dar fiecare a plecat pe drumul lui. Eu am început să lucrez pentru International Consortium of Investigative Journalists și pentru Institute for War and Peace Reporting. Atunci am coordonat primele investigații transfrontaliere din Europa de Est. Dar au venit dintr-o necesitate. De fiecare dată când mă apropiam de un subiect important din țară, care implica politicieni și corupție, mă loveam fie de firme din afară folosite pentru a deschide conturi bancare sau pentru a fi interpuse în afaceri, fie de legături cu oameni de afaceri și politicieni străini.

Înțeleg că de-atunci ești mai mereu pe drumuri.
Tot timpul. De curând am fost în Panama și în Columbia. OCCRP are programe în America Latină, în Africa, în Asia și în Estul Europei. M-am obișnuit cu jet lag-ul și dorm oriunde, oricând, pernă sau scaun, chiar și jumătate de oră. De multe ori e greu, dar obișnuința face să fie mai ușor.

Te sperii vreodată?
Nu. Avem măsurile noastre de securitate fizică și online, avem asigurare pentru calomnie. Materialele sunt văzute de avocați înainte de publicare, iar dacă suntem dați în judecată oriunde în lume, firma de asigurări plătește avocatul. Cel care o pățește de obicei, din păcate, este jurnalistul lup singuratic, care ține o informație pentru el și nu colaborează. Cei despre care scrie știu că, dacă scapă de el, scapă de problemă. Dar noi lucrăm în rețea, foarte important când documentezi informații despre un grup de crimă organizată din Azerbaijan, spre exemplu. Cel care vorbește cu oamenii de-acolo este corespondentul local: „Uite care e acțiunea: eu lucrez în rețeaua asta și această informație nu o dețin doar eu, ci și alții, în alte țări." Iar oamenii realizează că nu au de ce să-i facă rău corespondentului, pentru că problema lor nu va dispărea - materialul va apărea oricum.

Trebuie să gândești ca cel despre care scrii.
Și să fii util, nu doar să spui o poveste. Investigația e ca un puzzle. Criminalitatea e ca o marfă: se vinde, se cumpără, se importă. Organizațiile folosesc același model de fraudă, cum ar fi jocurile piramidale. Dacă te uiți la asta în ultimii 20 de ani în România, vezi că aceleași scheme au fost puse în aplicare și în alte țări, de aceleași grupări. Când le verifici mișcările și arăți ce vor să facă dinainte, înseamnă că acționezi precrime, preventiv, și ai un rol mai mare decât a spune o poveste interesantă. Faci un bine.

Dă-mi un exemplu.
Așteptam un coleg pe Otopeni, când a ieșit aproape fugind: „Nu o să-ți vină să crezi ce am văzut în avionul cu care am venit de la Chișinău." La clasa business călătoreau Gabriel Bivolaru, primul parlamentar român condamnat la pușcărie și alți doi acuzați de corupție. Ne-am dat seama că vor să facă în Moldova un joc de bingo pe TV, pe care-l mai inițiaseră în România de câteva ori și se terminase cu pagube. Am analizat firmele comerciale pe care le aveau peste Prut și am observat că se asociaseră cu soția șefului Serviciului Secret. Am publicat asta și oamenii ăia n-au mai făcut afaceri acolo. Asta îi doare cel mai tare. Nu încălzește pe nimeni că cineva intră la pușcărie atât timp cât îi rămân milioanele de dolari.

Cum a apărut OCCRP?
L-am înființat acum cinci ani, cu un coleg american care locuiește la Sarajevo, tot dintr-o necesitate. Investigam importul și exportul de energie electrică în zona Balcanilor: aia din România era vândută în Serbia și invers, la un preț mai mare. În spatele tranzacțiilor erau aceiași oameni de afaceri, din mai multe țări. Așa am realizat că aveam nevoie de ceva care să ne ajute să facem jurnalism transfrontalier susținut. Erau deja câteva centre de jurnalism de investigație în zona Balcanilor și am înființat o organizație care să le unească și să ajute și la înființarea altora noi.

Sunteți ca o umbrelă protectoare.
Ajutăm cu securitate și cu finanțări - o investigație poate costa de la 50 de euro la câteva mii de euro. Dar suntem și o punte de informație. Investigative Dashbord e un serviciu de due diligence unde se găsesc date despre companii din toată lumea și firme offshore netransparente. Conectăm organizațiile din estul Europei cu altele de același tip, cum ar fi organizația jurnaliștilor de investigație arabi, africani sau brazilieni.

Aveți 16 membri până acum, dintre care unii sunt în Bosnia și Herțegovina, Serbia, Rusia, Armenia, Latvia și Kosovo. A fost greu să conectați centrele astea de jurnalism între ele?
Nu. Creștem organic, în funcție de investigațiile la care lucrăm și lucrăm cam la 10-15 în același timp. Când avem nevoie de o informație din Ucraina, cooptăm în OCCRP pe cineva de-acolo, iar dacă face treabă bună, îl facem și membru. Oamenii văd valoarea rețelei și vin și ei cu cereri pentru anchetele lor.

Cum se făcea jurnalism transfrontalier, până să existe web-ul care să vă faciliteze toate conexiunile astea?
Nu prea se făcea, doar la nivelul organizațiilor mari de presă, dar într-un alt mod. O publicație ca New York Times, care are resurse, avea corespondenți în diverse țări sau parașuta pe cineva în Africa. Dar era superficial, că omul parașutat într-un alt mediu nu are cum să intre în contact cu sursele de-acolo și să înțeleagă diverse probleme, ca cele culturale. Noi lucrăm cu localnici, ceea ce face jurnalismul transfrotalier din prezent mai profund.

Rezolvați probleme acolo unde autoritățile nu pot interveni.
Am ținut cursuri unor jurnaliști din Lituania, despre cum să obțină date despre companii din Cipru. Au publicat un material și au fost contactați de poliție: „Cum ați obținut datele astea, că noi ne chinuim cu cereri de un an." În urma training-ului, jurnalistul le-a arătat că informațiile se obțin cu zece euro, în două minute.

Nu există poliție la nivel global. Dar crima organizată și politicienii corupți așa acționează. Comunicarea e greoaie între parchete și forțe polițienești din țări diferite, chiar dacă există Interpol. Un procuror din țară se lovește de bariera limbii, a banilor și a cunoștințelor. Jurnaliștii de investigație suplinesc asta. Noi colaborăm transfrontalier fără probleme. Facem schimb de informație ușor cu reporteri din alte țări și obținem documente unii pentru alții fără să facem cereri oficiale care să fie uitate pe un birou prăfuit.

În contextul în care toată presa e cumpărată de oligarhi, sunt ONG-urile astea singura șansă să faci investigații corect?
Cam da. Oligarhii au interesele lor, pe care le afirmă în ziare și foarte rar vedem jurnalism de calitate acolo. Sunt oameni foarte buni și în media mainstream, care fac treabă excelentă ce alunecă din când în când în paginile publicațiilor conduse de oameni cercetați de corupție. Dar ceva susținut se face doar la nivelul ONG-urilor. La noi apar alte probleme, de finanțare. La Rise sunt oameni care lucrează pe voluntariat. Existăm de doi ani și ies lucruri excelente.

Faceți jurnalism de date. Ce e asta?
În anii '80 era jurnalistul cu sursele lui și foarte puțini lucrau cu microfilme. Acum toată lumea face asta, dar microfilmele însemnă foarte mulți giga. Există mișcări de open data, de e-goverment, se pune foarte multă informație online, la nivel global. E din ce în ce mai mult acces și din ce în ce mai greu să procesezi. Îți trebuie argumente și know how ca să filtrezi informația, să identifici utilul și să conectezi toate piesele de puzzle.

Plus să le redai într-o formă accesibilă cititorului.
Asta este iar foarte important. Ca jurnalist de investigații ai de-a face cu nume de persoane, de companii și cu cifre care sunt plictisitoare. Trebuie să folosești informația altfel. Faci o narațiune bună, iar pe lângă ea adaugi infografii, documente, actualizări de baze de date. Unii citesc doar titlul, alții doar textul, unii se uită și la infografii. O categorie și mai mică vor vrea să recreeze procesul anchetei. Dacă spunem că datele despre o anumită firmă sunt obținute de la Registrul Comerțului din Cipru, postăm un video tutorial care explică cum se poate obține informația aia, ca omul să nu se întrebe: „Sunt ăștia de la SRI?"

Știu că și Rise a fost partener în dezvoltarea unui platforme de vizualizare de date, care să ajute jurnaliști să conecteze piesele de puzzle.
Da, Visual Investigative Scenarios ajută să redai vizual date despre rețele de companii, pe care să le exporți ca un iframe în site. Dar soft-ul are o funcție mai importantă. Dacă jurnaliști dintr-o țară investighează o rețea de zece firme, iar alții din alt stat o alta de 20, iar una dintre ele este comună, printr-un merge (îmbinare, n.r.) al celor două infografii vor descoperi că lucrează la aceeași rețea, numai că vedeau părți diferite.

Spaima infractorilor. Ce alte tehnici de investigație mai folosiți?
Pescuim baze de date. Luăm o țară la întâmplare și numele membrilor parlamentului și le trecem printr-o grămadă de baze de date, ca să vedem dacă au companii, firme în afara țării, dacă dețin diverse proprietăți imobiliare sau fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă.

Colaborați și cu oameni care vă extind domeniul de muncă, precum activiști și hackeri. De ce?
Până la urmă suntem limitați, de multe ori superficiali, deși învățăm din orice. Dacă vrem să scriem de gazele de șist, citim despre, dar nu vom fi la nivelul de cunoștințe al unui inginer. De asta e important să funcționăm ca punți informaționale între diverse categorii profesionale, între locuri unde se găsește informația și între baze de date. Până la urmă, asta ar trebui să fie jurnalistul acum, când oricine poate fi jurnalist. Hackerii te ajută să ajungi la informație legal. Investigam familia președintelui Azerbaijan, știam că au interese în Panama. Dar registrul oficial al firmelor permitea să cauți în el doar după numele companiei. Noi începem mai mereu investigația de la un nume de om. Pentru că serviciul e public și gratuit, prietenii noștri hackeri au copiat baza de date și au recreat-o cu alte posibilități de căutare.

Care au fost anchetele voastre cu cele mai puternice efecte?
Investigația The Proxy Platform făcută de OCCRP a dezvăluit prin documente bancare o platformă din sute de firme, majoritatea offshore, multe în Noua Zeelandă, prin care se spălau miliarde de dolari. Guvernul din Noua Zeelandă a închis 1600 dintre ele. Ultima anchetă OCCRP în colaborare cu Rise a dezvăluit cum compania Ericsson a pus la cale o schemă foarte complicată a agenților lor, definiți ca persoane care pot ajuta afacerile firmei. Acum gigantul suedez este investigat de arbitrul american al pieţei de capital, Securities and Exchange Commission. Am descoperit misterul din spatele cărnii de cal, în cooperare cu The Guardian și am arătat cum apropiați ai președintelui sirian Bashar Al Assad au interese de afaceri în România. Le-am identificat firmele, iar după un timp, în țară, dar mai mult în Austria, au fost înghețate niște conturi și s-au confiscat proprietăți.

Materialele voastre le poate prelua oricine gratuit. Cine nu o face?
În general, cei despre care scriem și controlează o parte din media. Și inamicii lor, cealaltă jumătate din media. Depinde de cine scrii, dar cum noi scriem despre toți, anchetele apar peste tot, în funcție de interesul pe care-l are media. Uneori se umblă pe texte, alteori nu se citează sursa și spun că ei au descoperit. Dacă informația este denaturată, intervenim, dar nu avem mereu succes.

Care e situația presei în celalte țări parte din OCCRP?
În unele este groaznică. În Azerbaijan, unde am lucrat destul de mult și am arătat interesele familiei conducătoare, jurnaliștii noștri sunt ținte constante. Pe Khadija Ismayilova o știu de foarte mulți ani și este un reporter extraordinar. Ei i-a fost instalată o cameră ascunsă în dormitor, a fost înregistrată făcând dragoste cu prietenul ei pe o perioadă mai lungă de timp, iar filmul a apărut pe net. Acum mama ei este amenințată în presa partidului de guvernământ. Au apărut articole în care oamenii sunt îndemnați să o ucidă, pentru că ar fi agent al Armeniei și tot felul de porcării oribile. Dar în majoritatea țărilor situația este ca în România. Media mainstream este destul de mult controlată de oameni cu alte interese decât informarea publicului, oligarhi cu interese de afaceri și politicieni corupți.

Tu te duci la vot?
Uneori.

Vizitați: riseproject.ro, reportingproject.net, investigativedashboard.org