FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am stat la cele mai fiţoase hoteluri din lume minţind că scriu recenzii despre ele

Tu ce ţepe le-ai dat hotelierilor?
9.1.14
Toate ilustraţiile de Evie Cahir

În 2010, o prietenă de-a mea a lansat o revistă de călătorii şi m-a întrebat dacă poate să publice un articol pe care îl scrisesem despre un croitor din Kashmir, din timpul unei luni pe care mi-am petrecut-o pe un vapor acolo.

Am stat pe vaporul croitorului pe timpul iernii şi am fost singurul oaspete. George Harrison locuise acolo în urmă cu 47 de ani, când lua lecţii de sitar de la Ravi Shankar. Am scris articolul la maşina de scris a proprietarului hotelului. Dar prietena mea care conducea revista, o escroacă ca şi mine, nu mă putea plăti în bani. A compensat, în schimb, cu „recenzii hoteliere"

Publicitate

Mi-a explicat cum funcţionează: trebuia să merg la hoteluri cu o copie a kitului ei media şi o propunere. În schimbul a două nopţi de stat, trebuia să scriu o recenzie de 500 de cuvinte. M-a sfătuit să evit hotelurile corporatiste mari, pentru că acolo jurnaliştii trec prin atâta birocraţie încât renunţă des la cerere. „Ai nevoie de un loc mic unde cineva să poată lua decizii imediat" mi-a spus prietena mea. A adăugat: „Nu te deranja cu locuri ieftine. E ciudat, dar cu cât sunt mai scumpe, cu atât e mai probabil să accepte".

Citește și Am vizitat cel mai vechi hotel din Pitești, ca să văd cum e să locuieşti într-un film de Mungiu

Am crescut săracă. Până am împlinit 18 ani şi bunica mea a murit, bunicul venea la mine şi la mama, în casa noastră din Houston, de la vila lui din Lake Charles, Louisiana, şi pentru o săptămână banii curgeau ca de la robinet. De un Crăciun, a păstrat toate elasticele de la banii pe care îi cheltuise şi le-a pus într-un album: era un total de zece mii de dolari. Dar apoi pleca, banii se terminau şi noi treceam de la sărbătoare la foamete. Uneori, rămâneam fără lumină, apă curentă sau telefon. Alteori, cheltuiam 80 de dolari pe roşii. Sau mama cheltuia opt mii de dolari de antichităţi chinezeşti şi rămâneam fără benzină pe drumul spre casă. Nu era chiar aşa rău, era doar haos.

Experienţa m-a acomodat cu viaţa îmbelşugată şi cu viaţa săracă. În primii ani după ce am împlinit 20, după ce m-am mutat din Houston în New York ca să merg la facultate, am furat din magazine tot ce am avut nevoie: mâncare, cărţi, haine. În zilele alea, puteam să-mi maschez nervozitatea perfect. Eram atât de calmă încât nici nu mă străduiam să ascund furtul. Odată am ieşit din Whole Foods cu mâinile pline de mâncare, iar când am trecut de porţi, o carte despre nutriţia macrobiotică pe care o aveam ascunsă pe undeva a declanşat alarma.

Publicitate

M-am oprit şi m-am întors încet la casieriţă. Mi-a făcut cu mâna: „Face aşa tot timpul". N-am schiţat niciun gest.

Doisprezece ani mai târziu, eram şomeră în New York. Mama şi şeful ei plecau în India şi ea l-a rugat să-mi ia şi mie un bilet. Am subînchiriat apartamentul meu din New York şi m-am dus să locuiesc în India pentru un an.

Citește Dispozitivul care te va opri să te spargi în camere de hotel și cămine de studenți

După ce am predat articolul despre Kashmir, am testat schema cu „recenzia hotelieră". Am trimis o serie de propuneri prin e-mail, împreună cu kitul media, la hotelurile din Hong Kong. Curând, zburam înapoi spre Statele Unite şi aveam o oprire fără sfârşit în drum la Hong Kong, aşa că sincronizarea părea perfectă.

Aveam două piste. Una de la un hotel imens care era de acord cu târgul, şi a doua, de la J Plus, hotelul boutique al lui Philippe Starck, care a propus o rată media de 150 de dolari.

Am belit-o cu primul hotel pentru că mi-am schimbat perioada şederii. Eram nervoasă şi mă tot gândeam la motive nevrotice pentru care data ar trebui schimbată, aşa că i-am speriat. Îmi amintesc de cum trimiteam tremurând e-mail-uri şi cât de uimită am fost când a funcţionat. De asemenea, îmi aduc aminte cum computerul mă tot direcţiona spre un hotel din Hong Kong care cerea 50 de dolari pe noapte, dar destinul îmi tot şoptea „Nu, Amie. Nu face asta".

Când am aterizat în Hong Kong, hotelul lui Phillipe Starck mi-a oferit o maşină care să mă ia de la aeroport pentru 125 de dolari. Mi-am făcut griji că dacă nu accept, o să fac o primă impresie proastă. Am simţit că cei de la Departamentul de relaţii publice se aşteptau ca cel care va face recenzia hotelului să meargă cu maşina, să poarte haine frumoase, să aibă carte de vizită şi un exemplar al revistei în mână. Eu nu aveam nimic din toate astea.

Publicitate

Am văzut şoferul la cală cu un semn, m-am apropiat de el şi i-am zis: „Stai puţin". Mi-am luat valiza la toaletă şi mi-am pus un costum. Apoi am scos bani de la un bancomat. Am fost surprinsă când au ieşit banii. În timp ce călătoresc sau scot bani dintr-o maşinărie, mă aştept întodeauna la dezastre.

Citește și Sex, droguri și lux: Viața de valet într-un hotel de cinci stele

Chiar dacă şoferul m-a luat, ceea ce sugera că înţelesesem corect detaliile tranzacţiei, mă aşteptam să ajung la hotel, iar recepţionerul să-mi spună că a fost o greşeală, că numele meu nu e în calculator sau orice alt lucru groaznic.

În timp ce mergeam pe străzile din Hong Kong şi mă uitam la panouri publicitare mari cu Prada şi Gucci, îmi plănuiam un discurs. Am căutat numele PR-istului căruia îi trimisesem e-mail-uri pe smartphone şi am repetat o conversaţie care începea cu „Fac recenzii de hoteluri…"

Recepţionista era neatrăgătoare sau, cel puţin, nu arăta deloc special. Credeam că hotelurile boutique din Hong Kong au angajaţi intimidanţi sau poate chiar frumoşi, aşa că a fost o surpriză plăcută.

Holul hotelului avea podele de marmură neagră strălucitoare şi mobilă modernă cu un detaliu exotic: un leagăn african din mărgele. Recepţionera a spus: „Dumneavoastră sunteţi cea care scrie recenzia? Am reuşit să vă mut la un apartament". Mi-a luat cartea de credit, pentru orice eventualitate, atunci când m-am înregistrat. „Îmi pare rău", a zis, după ce mi-a introdus cardul, „a fost refuzat. Aveţi alta?". I-am dat 250 de dolari, bani lichizi, şi am mers în apartament.

Publicitate

Camera era uimitoare. Mă simţeam ca într-o fotografie din „Architectural Digest". Cred că cuvântul pe care-l aveam în cap era „tare", ceea ce e ciudat pentru că eu nu folosisem niciodată cuvântul ăla până atunci. Apartamentul avea două camere cu podele de beton. În colţul uneia era un scaun îmbrăcat în piele albă, pe care să strai la fereastră să priveşti oraşul. Toată mobila era albă, perdelele fantomatice şi translucide.

Citește și Nathalie Daoust fotografiază femeile din hotelurile erotice sado-maso din Japonia

După vreo 15 minute le asimilasem pe toate şi eram plictistă. Dacă stai într-un hotel de unul singur, nu contează cum arată. Aşa că am băut, m-am uitat la filme, am citit broşura hotelului unde erau listate nişte cluburi şi m-am culcat.

În a doua noapte, am fost într-un club. Era aproape gol. Barmanii şi chelnerii erau îmbăcaţi complet în negru şi aveau nişte microfoane ciudate ataşate de bandane. Podelele erau din marmură neagră. La o masă, nişte afacerişti americani se îmbătau.

Am plecat şi m-am plimbat pe o stradă cu cluburi de striptease. Bătrânele stăteau pe butoaie de lapte în faţa barurilor şi mâncau orez şi legume din cutii de unică folosinţă. M-am hotărât să intru într-unul din cluburi, dar femeia care-l păzea mi-a facut semn să mă îndepărtez şi la fel au făcut şi prietenii ei. Într-un final mi s-a dat voie într-un loc care era gol. Înăuntru, o femeie cu bikini imprimaţi cu steagul Americii a dansat pentru mine. Am privit-o, gândindu-mă la cât mi-am dorit să călătoresc în jurul lumii. Femeia mi-a prins privirea şi a fost aiurea. Mi-am dat seama că, în costumul meu, arăt ca o lesbiană.

Publicitate

Proprietarul a venit şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat: „Îţi plac fetele?". „Nu", i-am răspuns, „sunt scriitoare".

N-am scris niciodată recenzia pentru hotelul J Plus, dar asta nu m-a împiedicat să folosesc pretextul cu târgul hotelier pentru recenzii ca să stau gratis în alte oraşe, în anul următor. Mi-am aranjat cazări moca în Franţa, Portugalia, Spania, Croaţia şi Colorado. Am scris toate recenziile.

Apoi am mers în Bali şi am stat în patru hoteluri. Mi-am spus (m-am minţit) că o să scriu toate recenziile. N-am făcut-o niciodată.

În decembrie 2012 am devenit o escroacă conştientă. Am vizitat-o pe fiica mea vitregă în Austin, Texas şi am rezervat camere de hotel gratuite, deşi ştiam că n-o să scriu niciodată articolele. Ca să fiu mai exactă, voiam să le scriu, dar nu ştiam nicio revistă care să le publice, chiar dacă mi-am spus că o să găsesc una. Cam atât de conştientă devenisem de ceea făceam.

Am scris la şase hoteluri din Austin, iar o femeie de la PR mi-a răspuns. Mi-a făcut cunoscută o nouă escrocherie: note de plată reduse la restaurant. Mi-a sugerat să scriu recenzii pentru trei restaurante din Austin. M-a cazat într-un hotel spa din afara oraşului. Am acceptat pentru două nopţi, apoi am rezervat un al doilea hotel. Într-o noapte, am avut două camere de hotel gratis, iar una a rămas goală. Mi-am dorit mult timp să stau în hoteluri frumoase. Acum o făceam, dar tot eram nefericită. Dintr-o lăcomie isterică, i-am spus soţului meu să fure două perne din bumbac indian şi o blană falsă de samur din al doilea hotel, unde n-am stat.

Publicitate

Dar chestia cu mesele gratuite încă mă deruta. În timp ce stăteam într-un local thailandez într-o seară, eram îngrijorată că înţelesesem greşit. Mă temeam să nu trebuiască să plătesc, ceea ce era inacceptabil. I-am scris femeii de la PR. Am încercat să găsesc un mod mai ocolit de a întreba. Mi-a primit e-mail-ul în mijlocul unei petreceri de Crăciun de la biroul ei. Mi-a răspuns: „Amie, eşti rezolvată'. După care mi-a mai scris un e-mail: „Rezolvată, bazată şi iar rezolvată!". Apoi a trimis un al treilea în care îşi cerea scuze pentru ton, explicând: „Petrecere karaoke la birou… Offfff".

În martie, anul trecut, am fost la Rio. Atunci a început totul să se ducă de râpă. Aranjasem o afacere bună. Am propus să scriu un articol despre Brazilia în schimbul a cinci târguri hoteliere. Cinci hoteluri de lux în zece zile. Pe unele le-am rezervat pe numele meu, iar pe celelalte, pe numele soţului meu. De data asta, nici nu m-am obosit să folosesc cuvântul „recenzie". De câteva ori am oferit un fel de promisiune vagă a unei menţionări în vreo publicaţie care nu avea idee de ce făceam.

Printre alte hoteluri, am stat într-un loc boutique din Ipanema. Umezeala de la ocean făcea aerul să se simtă delicat, străzile erau liniştite şi întunericul ascundea praful.

Hotelul era la distanţă de o stradă plajă. Camerele erau mici, dar îngrijite, iar proprietarul nu era sigur cum să aibă grijă de noi. Am ajuns cu trei ore mai devreme ca să ne înregistrăm, dar el nu era încă la muncă. Recepţionerul l-a chemat şi peste câteva minute a ajuns îmbăcat într-un maieu. Arăta bine şi avea aproape 40 de ani. Avea barbă şi părea neliniştit, ca şi cum ar fi stat treaz până târziu. Ne-a rugat să aşteptăm cât timp şi-a tras nasul, şi-a verificat e-mailurile disperat şi şi-a rearanjat cărţile.

Publicitate

Am zis încet: „Cred că-i pe cocaină".

„Hmmm, crezi?", mi-a spus sarcastic soţul meu, un fost dependent de cocaină. Când a fost gata să vorbească cu noi, a fost politicos, dar ferm: nu ne puteam înregistra până la ora trei. Ne-a pus bagajele într-un dulap şi ne-a spus că putem aştepta.

Citește și În pielea goală prin hoteluri

În seara aceea, când am adus două sticle de doi litri de Cola Light, biscuiţi, brânză, salam şi mango de la supermarket din zonă (ni se spusese că minibarul nu era gratuit), proprietarul şi iubitul lui luau cina în capetele unei mese lungi din hol. Era o cameră foarte stilată, cu tavan înalt, un covor din piele de vacă şi podele din mahon maro-închis, mătuite. Tipul mai în vârstă care era cu proprietarul inspira autoritate. Ne era teamă că o să vrea să mâncăm cu el. Dar mai mult, ne era teamă că o să ne întrebe cine suntem şi ce intenţii avem cu privire la hotel. Ne-am strecurat pe lângă ei cu sacoşele noastre de plastic arhipline.

Mai târziu, când am citit comentariile de pe TripAdvisor, unul dintre oaspeţi se plânsese puţin de angajaţi, iar proprietarul îl acuza că „a adus mâncare în cameră ca şi cum ar fi fost un hostel".

Am observat în ultima noastră zi că eu şi soţul meu nu eram singurii cărora le era frică de cei doi proprietari. Singurul angajat de la recepţie era din Portugalia. Fusese angajat în baza CV-ului şi a fotografiei, precum şi a experienţei în managementul hotelurilor. Dar era evident că era terorizat de cei doi şefi. Întotdeauna tremura şi avea curul strâns.

Publicitate

Într-o dimineaţă, ne-a adus cafeaua fără lapte, iar când i-am cerut lapte, a spus „Da„ şi a dispărut. Am cerut din nou lapte. Peste cincisprezece minute s-a întors cu o latieră mică. O ţinea de sus şi când a ajuns la masa noastră, ceva s-a întâmplat, iar capacul plin de lapte a căzut şi s-a vărsat pe masa noastră. S-a panicat şi ne-a ridicat faţa de masă. Se uita în jur după o cârpă. Era dezorientat şi ne-a iertat, chiar dacă el era cel care vărsase latiera, spunând „E în regulă". Ne-a spus să ne mutăm la altă masă.

Citește și Viitor hotel subacvatic în Dubai

După asta, am mers să ne plimbăm pe plaja din Ipanema şi un om a aruncat muştar pe pantoful soţului meu, după care s-a oferit să-l lustruiască. În timp ce lustruia, vorbea filosofic despre viaţă. Îşi trăgea nasul mult şi spunea ,Nu-i panică'. Ne-a taxat cu 50 de dolari. Eram alarmaţi, iar el şi-a întors cutia de lustruit şi ne-a arătat tabelul de preţuri. Era scris cu pixul: un pantof, 50 de dolari. Doi pantofi, 75 de dolari. Am început să protestez. În ce credea omul ăsta că ne atrage? Soţul meu l-a plătit.

În aprilie, după ce ne-am întors în America şi recenzia mea nu a apărut, cum promisesem, proprietarul mi-a trimis un e-mail ca să se plângă. I-am spus (sincer) că articolul meu fusese respins. Nu a fost fericit. I-am sugerat că aş putea să-l menţionez într-o rubrică ocazională pe care o scriu despre hoteluri bântuite. A fost şi mai puţin fericit:

Publicitate

Dragă Amie,

E foarte penibil ce se întâmplă, din moment ce am avut o înţelegere cu un schimb…

O să înţelegi că am acceptat să te găzduiesc în hotel pentru două nopţi gratis ca să publici în revista VICE, să scrii despre hotel online e chiar mai puţin decât ne aşteptam… SUNT DEZAMĂGIT.

Hotel bântuit, sunt sigur că glumeşti, pare hotelul bântuit????

Totuşi, încă nu-mi învăţasem lecţia. Am continuat aşa. Am stat gratis în Seattle şi în Mexic.

Apoi, dintr-o dată, fără s-o decid conştient, am încetat să mai fur camere de hotel. Cred că m-am oprit pentru că totul devenise prea jenant. Statul în hoteluri frumoase era o fantezie de-a mea, dar după ce am pus-o în practică mi-am dat seama că fantezia era intrigantă, nu realitatea.

Statul în astfel de hoteluri, sincer, e ca dracu'. Dacă nu eşti milionar, e ca dracu' să plăteşti pentru că te costă prea mult. Dacă nu plăteşti, e ca dracu' pentru că mergi ca pe coji de ouă tot timpul. Când am început să realizez implicaţiile faptului că nu scriam niciodată recenziile, a fost şi mai ca dracu', pentru că însemna că sunt o hoaţă. Mi-am dat seama că ce făceam eu se numea furt. Până atunci, am păstrat minciuna că scriam recenzii pentru hoteluri şi restaurante.

Ca să-mi justific acţiunile, mă agăţasem de minciuna aia. Chiar speram să strecor mici recenzii de hotel în articolul ăsta, dar nu au trecut de editorul meu, pentru că era evident c-o făceam din sentimentul de vină. M-a întrebat: „Iar încerci să bagi recenzii de hoteluri în revistă?". Am avut o ceartă imensă despre fotografii. I-am spus că fotografiile fantastice din La Suite din Rio, Las Alcobas din Mexic, Sorrento din Seattle, Legian din Seminyak, Mama Ruisa din Santa Teresa şi Imperial din India (toate hotelurile cărora le datorez recenzii) vor distra cititorii şi, în acelaşi timp, vor satisface proprietarii pe care i-am înşelat.

N-a pus botul.

Traducere: Skull Girl

Mai citește despre hoteluri:

Hotel Muntenia

Hotel Tranzit