Asia Centrală în pragul unui război pentru apă?

Fie că e vorba de atacul Israelului asupra Iranului, de violențele între sectele din Afganistan, de faptul că Libia e pe cale să adăpostească sediul Al-Qaeda sau că în Siria continuă să aibă loc genocide, războaiele par să nu se termine niciodată în Orientul Mijlociu și Asia Centrală. În timp ce toată lumea se concentrează pe revoltele recente din Benghazi, un nou fel de conflict se iscă în Uzbekistan și Tadjikistan, unul care ar putea duce la primul război pentru apă din secolul 21.

Atunci când Louise Arbour, fosta procuroare UN care l-a condamnat pe criminalul de război Slobodan Milošević, ne expune lista de războaie pe care le prevede, ar trebui s-o luăm în serios. În decembrie 2011, când scria pentru Foreign Policy, Arbour a prezis că Tadjikistan și Uzbekistan, două țări din Asia Centrală obscure pentru majoritatea occidentalilor, ar putea începe un război pentru a obține controlul surselor de apă din regiune. Și judecând după tensiunile actuale dintre cele două țări, s-ar putea să aibă dreptate.

În principiu, tadjicii, care dea suferă din cauza unei invazii musulmane, au de gând să construiască barajul Rogun peste râul Vakhsh. Râul e sursa principală de apă a Uzbekistanului. Prin urmare, puterea hidroelectrică oferită de baraj îi va face pe tadjici bogați, iar pe uzbeci îi va lăsa însetați. Chestia asta a fost o problemă pentru Uzbekistan de la eșecul planului lui Stalin pentru Transformarea Naturii în timpul secării Mării Aralului (principala rezervă de apă a Uzbekistanului) în 1940 pentru irigarea câmpurilor de bumbac.

Dar dacă ai fi în locul tadjicilor, n-ai vrea să-i enervezi pe uzbeci. Președintele lor, Islam Karimov, e considerat de toată lumea un tiran și guvernează rezervele naționale de petrol și averea țării de la alegerile din 1991. E o imitație ieftină a lui Saddam. Și ca orice dictator grandoman, e cunoscut pentru comportamentul imbecil: rescrie crțile de istorie pentru a face să pară că e descendentul spiritual al războinicului Tamerlane, deține o echipă de fotbal din liga națională (echipă care iese campioană aproape în fiecare an, evident) și ordonă asasinarea dizidenților politici care se ascund în Suedia. Asociația Drepturile Omului i-a acuzat regimul de tortură sistematică, una dintre practici fiind fierberea rebelilor de vii.

Un fost diplomat a unei țări din regiune, care a dorit să rămână anonim, a spus că nu-l surprinde absența sancțiunilor Occidentului la adresa lui Karimov: „Se știe că Karimov e privit cu indulgență de comunitatea internațională datorită campaniilor lui violente împotriva extremiștilor musulmani și a teroriștilor, ceea ce îl scuză pentru restul acțiunilor sale." Între timp, familia Karimov se bucură de un despotism total. „E tribalism modern. O familie conduce țara timp de două decenii, ținând populația săracă pentru a o putea folosi ca forță de muncă ieftină," a adăugat sursa.

Nu se știe când și dacă va izbucni un război. „Nu vreau să speculez asupra acestei probabilități," spune David Trilling de la Eurasianet, „dar Islam Karimov a sugerat că încercările Tadjikistanului și a Kirghizstanului de a construi baraje imense pe râu ar putea duce la război."

Potrivit spuselor lui Trilling, tensiunile s-au întețit în ultimii ani, având în vedere că uzbecii îi presează pe tadjici prin tot felul de mișcări diplomatice murdare în stil rusesc, cum ar fi tăierea livrărilor de gaze, minarea granițelor comune și recurgerea la atacuri ascunse. „Anul trecut," a spus Trilling, „tot traficul feroviar către sudul Tadjikistanului s-a oprit după ce un pod feroviar din Uzbekistan a sărit în aer în condiții misterioase. Tashkent a dat vina pe teroriști, dar un martor de la fața locului a povestit despre semne care indicau un sabotaj clar."

Joshua Foust, un expert în Asia Centrală din cadrul Proiectului de Securitate Americană, nu e convins că războiul e inevitabil, dar spune că „există potențialul ca disputa să devină violentă […] dacă tadjicii vor scădea fluxul de apă necesar pentru irigarea câmpurilor de bumbac din Uzbek." Potrivit lui Foust, deși violențele interne în Asia Centrală, manifestate de stat împotriva propriilor locuitori, sunt ceva comun, violențele între state sunt destul de rare. Totuși admite că există destule semne care prevăd un război și că acest conflict ar trebui monitorizat: „Motivul pentru care nu s-a ajuns încă la război e faptul că ambele părți sunt conștiente de potențialul violențelor."

Pentru țările NATO, un nou conflict între aceste state s-ar putea să nu însemne doar mai multe corpuri în pungi și videoclipuri cu decapitări. Când a fost rugat să descrie reacția Americii la acest război, Foust a fost franc. „E clar că Washington nu are chef să inițieze un nou conflict armat, tocmai de aceea nu a încercat să medieze conflictul din Siria. Statele Unite ar trebui să se concentreze pe o reacție umanitară. Dacă ar fi afectați cetățenii americani sau bunurile americane, atunci ar reacționa foarte prompt, dar nu cred că asta ar implica trupe trimise pe teren."

Foust a mai descris competiția distrugătoare dintre superputerile din regiune, căci Rusia, America și China luptă pentru influență. „Deși competiția e cât de poate de reală, nu se va ajunge la război până când una dintre aceste puteri exterioare n-o va ataca pe alta în mod direct." Cu alte cuvinte, fiecare superputere ar încerca s-o învingă pe alta într-un război afgan-sovietic sau în genul războiului din Vietnam, care printre altele a dat naștere mujahidinilor (precursorii Al-Qaedei) și a taxat sever infrastructura Armatei Statelor Unite. Interesul Americii e simplu: aceste țări sunt rute strategice de furnizare pentru a eventuală retragere din Afganistan. Dacă ar fi compromise, Pakistan ar rămâne singura opțiune, iar populația țării e cuprinsă de un puternic sentiment anti-american.

Adevărata întrebare e dacă interesele străine sunt deja implicate. Foust mi-a spus că Forțele Speciale SUA au antrenat recent soldați kirghizi. „Au antrenat și paznicii de la graniță și au înființat un centru de antrenament anti-terorism în Tadjikistan. Dar asta în principal pentru a antrena forțele poliției locale împotriva teroriștilor interni și, din câte am auzit, nu sunt folosiți pentru a executa spionaj violent, dar dacă s-ar confirma, de exemplu, că explozia acelui tren a fost pusă la cale de niște servicii secrete, asta ar putea declanșa violențele." Iar Rusia lui Putin e la fel de implicată: „Rusia negociază cu Uzbekistanul, Tadjikistanul și Kirghizstanul pentru a înființa baze militare și a investit în antrenarea paznicilor tadjici care le păzesc granița de sud. Au și țelul suprem de a înființa un fel de uniune economică pan-eurasiatică, după modelul UE." Pentru ca lucrurile să fie și mai confuze, entitățile comerciale chineze s-au infiltrat la toate nivelele economice din regiune. Și, la fel ca peste tot în lume, China câștigă favoruri financiare: Se infiltrează oriunde cred că pot face bani. S-au concentrat în special pe construcția infrastructurii, pe bază de credit, în special în Kirghizstan. Toate semnele arată că Asia Centrală devine intersecția acestor trei superputeri globale. Dacă e să ne luăm după istorie, asta duce aproape întotdeauna la moarte și distrugere.

Cât despre soldații regionali, atunci când Tadjikistan a avut război civil în anii '90, au existat 100 000 de victime, ceea ce dovedește că băieții ăștia nu se joacă când merg la război. Un conflict armat cu Uzbekistanul (care e aliat cu Kazahstanul) sigur ar atrage în joc și Kirghizstanul. Kirghizii au avut revolte interne sângeroase în 2010 care au implicat curățarea etnică a uzbecilor, cu care continuă să se lupte din cauza granițelor comune. Deși în acest moment nu pare periculos, un război pentru apă ar putea fi scânteia care să dea foc conflictelor geopolitice din zonă și să le transforme într-un uragan.

Traducere: Oana Maria Zaharia